Nom-Jom-Park este președintele cooperativei agricole din satul Ciucing. Se scoală zilnic la ora 5. Sare peste micul dejun, pe care îl consideră un obicei decadent american. Se spală la ibric, ajutat de soție și urmărit de tovarășul Kim, imortalizat pe peretele dinspre Răsărit. Bineînțeles, dar bineînțeles, el se află imortalizat și în sufletul lui, de autentic comunist revoluționar.
Se îmbracă voios într-una dintre cele două salopete pe care le are, se suie pe antica lui bicicletă și pornește către sediu. Pe drum, își planifică mental activitatea zilei și zâmbește mulțumit. Încă o dată se adeverește ce a spus tovarășul Kim Ir Sen la o conferință a partidului:
"Cu dragoste față de partid, cu dragoste față de glie și față de muncă, toate lucrurile bune vor veni din abundență."
- Cât de adevărat!, spune cu voce tare Nom-Jom, pătruns până în străfundul sufletului.
Ziua se anunță grea. Natura a fost anul acesta prietenoasă. A plouat vara, a fost cald și toți merii au dat roade bune. Nici nu se aștepta la o producție atât de mare. Dar da. Dragostea față de partid a schimbat și vremea. Neîndoios.
Astăzi trebuia să organizeze transportul tuturor merelor către marele oraș. De la centrala de partid i s-a promis un camion cu remorcă. Tovarășul secretar a fost încântat să afle de producția record. Iar Nom-Jom nu mai putea de bucurie.
Intră în curtea sediului cooperativei și rămâne siderat. Acolo, fanfara Casei de Cultură din marele oraș îl întâmpină cu un marș triumfal. Nom-Jom descălecă uluit și își lasă bicicleta să cadă dramatic. Mica fanfară cânta pentru el. Doar pentru el.
Secretarul de partid era și el prezent. Venise să-i facă această surpriză și să-i spună că raportase mai sus, la Regionala de partid, realizările remarcabile ale micii cooperative. Pe fondul sonor triumfal, secretarul îi scutură cu entuziasm mâna lui Nom-Jom, copleșit până la lacrimi.
Camionul cel mare intră și el triumfal, întâmpinat cu aplauzele cooperatiștilor. Șoferul coboară mândru și mișcat, dă mâna cu ei.
Apoi începe treaba. Pe un marș viguros, interpretat cu mare aplomb de cei 10-12 suflători, cooperatiștii încarcă entuziaști navetele cu mere. În două ore, pe muzică neîntreruptă, camionul și remorca sunt pline.
În biroul lui Nom-Jom, șoferul primește actele semnate, semnează și el, apoi cei doi se uită lăcrimând la portretul Marelui Învățător Kim. Pe fețele lor se citește recunoștința. Își scot șepcile, ca la o comandă nevăzută. Câteva secunde, tac, cu fața la portret.
Camionul pleacă anevoios. Cooperatiștii aleargă după el, fluturând brațele. În față, cel mai excitat, Nom-Jom. Camionul dispare după coama dealului. Oamenii mai stau câteva secunde, apoi se întorc în curte. Muzicanții și-au strâns deja instrumentele și au pornit spre alt eveniment.
Doar că, pe drum, Nom-Jom rămâne stană de piatră. Un măr roșu, mare și frumos, zace în colbul drumului. Căzuse, probabil, din remorcă. Oricum ar fi fost, e de netolerat.
Nom-Jom aleargă, îl ridică, îl șterge de praf pe salopetă și îl înalță spre soare. Plânge. E un eșec personal. Se hotărăște să meargă cu el până la destinația finală. Un copil al unui tovarăș nu trebuie să fie lipsit de el. Își ia bicicleta și pornește.
Pe drum însă se dezlănțuie o furtună. Pedalează stoic, cu șapca trasă pe ochi. Furtuna se transformă în grindină. Găsește un copac sub care se adăpostește. Scoate din nou mărul. E mare. E roșu. E perfect. Își abandonează bicicleta, împotmolită în noroi, și o ia pe jos.
Soarele reapare după o oră. Trece prin sate, admiră construcțiile noi, salută oamenii fericiți. Privește lanurile de păioase. Urcă dealul. Greu, anevoios. Transpiră, se șterge cu șapca. Nu se oprește. Mărul nu poate aștepta.
Ajuns pe vârf, amuțește. În zare se întinde o orezărie cum nu mai există. Sute de muncitori, până la brâu în apă, lucrează cântând pe patru voci muzică revoluționară. Silueta marelui oraș se vede departe. Nom-Jom își scoate șapca și își pleacă fruntea. Lăcrimează.
Pornește din nou. Ajunge în oraș. Totul e curat și frumos. Copiii ies de la școală cântând. Se oprește la monument și îi sărută soclul. Întreabă de piață. Oamenii îl ajută bucuroși.
Găsește piața. Găsește și camionul, chiar atunci descărcat. Șoferul îl vede, uluit. Nom-Jom îi povestește. Apare secretarul regional. Aflând, lăcrimează. Ia mărul, îi strânge mâinile. Nom-Jom se retrage modest, cu aplecări.
Pe drumul de întoarcere urcă din nou dealul. Îi e greu, dar privirea îi e senină.
Seara coboară. Oboseala îl copleșește. Se oprește, scoate din buzunar o bucată de pâine uscată și un briceag. Se așază pe o piatră. Salopeta e plină de noroi. Pantofii, compromiși. El însuși e plin de noroi. Îi e foarte greu.
Dinspre marele oraș se apropie o mașină neagră. Se oprește lângă el. Din ea coboară Însuși Marele Conducător.
Nom-Jom vrea să se ridice, dar cade în genunchi. Marele Conducător aleargă, îl ridică, îi sărută mâinile murdare, îl mângâie și îi vorbește cu blândețe. Îl invită în mașină. Nom-Jom nu mai poate merge. Este ajutat. Ușa din spate se deschide. Marele Conducător se așază lângă el.
Mașina pornește, ducându-l acasă pe tovarășul Nom-Jom Park, însoțit de Marele Conducător.
Genericul curge pe cântecul orezarilor.