Mi-am exersat virtutea răbdării de când eram mic copil. Probabil că aveam un mic ADHD, poate îl am și acum, dar a existat un personaj de legendă al familiei mele care m-a lecuit de orice tentativă de nerăbdare.
Orice, dar să nu-l fi pus pe Unchiul Eremia să facă ceva!
Mai bine te lipseai, sau făceai tu, sau altcineva. Eu eram uluit când mergeam la ei, nu mai cunoscusem, nu mai cunosc și sper să nici nu mai cunosc vreodată un om mai lent ca el. Era bun și darnic, ți-ar fi dat și inima din piept, orice pentru nepoții lui! Iar noi îl iubeam temeinic, ca pe un zeu, ca pe unul dintre capii familiei! Dar orice vizită la ei însemna timp pierdut iremediabil.
Obișnuia să ne bage în sacoșă sticle cu vin. Știți ce însemna asta? Nu știți, voi credeți că e ceva simplu și banal. Oh, nu, nu era deloc simplu și banal. Era un exercițiu de testare a limitelor.
Mergea agale până-n magazie, lua o cheie din cui, o ștergea un minut de praf, până o lustruia. Apoi o băga în gaură, învârtea încet cheia până auzea clanc-clanc, de două ori. Mergea până în fundul cămării, aranjând pe drum câteva obiecte pe care le ștergea de praful imaginar. Se apleca cu maaaaare grijă după sticla goală ce voia să o folosească. O lua de jos. O ștergea. Se uita în lumină. O cântarea. Nu, nu era bună. O lăsa jos. Lua alta. Îi ștergea gura. Apoi gâtul. Apoi fundul. Tacticos. Calm. Cu mișcări rotative domoale. Se uita în lumină. Nu. Nici asta. Lua alta. Tot ritualul continua. O lua în fine pe a șaișpea, identică cu celelalte dinaintea ei. O căra la bucătărie în triumf. O punea pe masă.
Se ducea la ușă, o închidea clanc-clanc, încet ca să audă clar sunetele. Scotea cheia, o lustruia iar, o punea în cui. O mai lua o dată din cui, că uitase să lustruiască cuiul. Lustruia și cuiul, punea cheia. Lua sticla de pe masă și începea spălarea. O clătea de opșpe ori. Băga un pic de praf de Tix în ea. Băga peria de sticle și rotea încet, domol, de cinzecidemii de ori. O clătea de șaptezecidemii. Apoi o spăla pe dinafară, cu Tix și burete. Închidea robinetul cu mișcări domoale, încete și moi. Scutura un pic sticla apoi se uita iar prin ea la lumină:
- Nu e bună, iau altă sticlă!... zicea.
Eu și Tuși săream exasperați!
- E excelentă sticla, e fantastică, las-o p-asta! E nemaipomenită!!
- Bineee, dacă spuneți voi..., zicea Unchiu nelămurit.
Apoi cobora în pivniță unde era totul farmacie. Nu avea nimeni curaj să coboare cu el, că se umplea de draci. Stătea o oră, pritocea vinul din damijonul mare de sticlă, știa să bage furtunul exact până unde trebuia ca să nu ia pe drumul de golire cine știe ce particulă intrusă de zaț. Dar îi trebuia o oră să găsească locul ăla. Își băga furtunul rozaliu în gură, sufla, trăgea, sufla, îl mai băga, iar sufla, iar trăgea.... Îți venea deja să-ți smulgi hainele.
- Auzi Pikișor, dar voi nu vreți și niște vin de coacăze?
Vinul lor de coacăze era de clasă mondială. De fapt, dacă mă gândesc bine, el ar fi băutura copilăriei mele, era preferata tuturor, un gust desăvârșit, dulce și acrișor, ca cel mai bun fresh posibil, dar puțin alcoolizat. Vindeca de tristețe și de orice boală sufletească! Ambrozie, nu altceva.
- Nuuu, nu mulțumesc, nu vreau, e suficient vinul ăsta, ziceam cu inima îndurerată.
Pur și simplu, nu mai puteam repeta supliciul. Mă lipseam de minunea cea mare.
Testul de răbdare eșuase. Eram la capăt. Voiam să plâng.