Duminică. Cinci luni. Un carusel se rotește deasupra pătuțului. Sunetul ar trebui să mă liniștească. Două umbre se îmbrățișează pe perete. Lumina obscură m-adoarme. Miercuri. Cinșpe ani. Două voci urlă, în disperarea de-a se acoperi una pe alta. O bufnitură. Ușa trântită, un pahar spart. Întorc fila. Vineri. Treizeci de ani. Liniște. Oameni în negru. Mulți crini albi. Bulgări de pământ. Mă plimb pe Canalul Morii. Credeam c-o să vină și el. Mi-aprind țigara. De sub pod apare o bărcuță. De hârtie.
Gabriel Rusu
Cum mi-ar putea ajunge gândul peste mări și oceane, până la capătul lumii unde talazurile se revarsă în neant? Nu știu, renunț. Astăzi am voie să fiu banal. Cobor de pe fruntea mea coroana cea grea a perfecțiunii și las vântul să-mi adie pletele. De la prova, sau de la pupa, puțin contează de unde vine. Scopul este ca el, gândul, să rătăcească cât mai departe și poate așa voi reuși într-un final să adorm. Până atunci mă concentrez pe bucățica asta de ziar, convins că voi realiza ceva delicat dar totuși rezistent.
Radu Gosa
Simți cum mintea cere, cere încontinuu să se agațe. De ce va mânca spre seară, de sunetul neastâmpărat al ceasului, de felul în care o primea suprafața sigură a saltelei. Reuși să rămână în senzații, în scanarea zonelor tensionate din corp. Acum putea reveni la respirație. Vocea ghidului îi sugera că este râul, dincolo de fiece vârtej, de fiece hop întâlnit pe parcurs, de orice plantă subacvatică, perenă și agățătoare. Nu vreau să fiu râul, mai bine o bărcuță de hârtie - își zâmbi complice.
