Erau, diferite, ca ziua și noaptea, dar în aceeași barcă, ce se împotmolea în noroiul din șanțul de la poartă. Mezina însă îi curăța mereu calea, pe când cea mare visa la vapoare pe ape de lux. Cu orice preț. Cu trupul ei tânăr. Și s-a tot dus pe val. Când corpul i-a-mbătrânit, a rămas la mal. Singură. Nu mai avea cu ce să facă valuri. S-a-ntors la sora ei, doar cu hainele de pe ea. De firmă. Sora, tot în ie. Barca-i plutea liniștită; șanțul era betonat. Iar casa, pură, plină cu flori. Și avea și doi copii frumoși.
Yuka Brevi
De când am bărcuța mea, mă simt împlinit. Plutesc pe ape limpezi și privesc cerul. Când sunt nori, îmi imaginez că vor să-mi spună o poveste și o caut printre formele lor. Ultima dată vorbeau despre o lume îndepărtată, unde un copil cuminte făcea toată ziua bărcuțe din hârtie. De unde atâta hârtie? Când venea seara, aștepta răbdător în spatele chioșcului de ziare și aduna fiecare pagină rămasă cu atâta străduință, încât nimeni nu se îndura să-l oprească. Apoi, a doua zi, le împăturea într-un fel numai de el știut.
Alina Ilie
Se oglindea în ochii mari ai copilului și nu își vedea decât micimea, de acolo îl privea înapoi un monstru neputincios, așa că tot ce îi rămânea să facă era doar ce știa, să fugă, oriunde, numai să nu se mai vadă așa. De luptat nu știa să lupte, nu învățase. Deși viața i-a creat în timp arene de gladiatori, el a ales de fiecare dată să se ascundă, să ignore, și așa dispăreau toate problemele. Până atunci se credea uriaș, din ochii puiului de om a înțeles cum Titanicul a fost pentru ghețar doar o bărcuță de hârtie.
