Își îmbrăcă sariul alb, puse bijuteriile, desenul cu henna îi acoperea semnele vineții. Brățara de la mână stătea prinsă cu un lănțișor de inelul auriu. Degetele lungi, cu manichiură impecabilă, începură să construiască atent bărcuțele plutitoare pentru candele. Copiii se așezară cuminți în jurul ei să o ajute. Privirea fiecăruia era în pământ de ieri, când aflaseră că murise. Nu voiau să li se vadă licărul de speranță, acum când în casă domnea liniștea pe care o implorau de-o viață în rugăciuni.
Gabriel Moldovan
... așa îi spun metodei mele de agățat. Intru în conversații cu plieri greșite, las replicile să pară fragile, dar suficient de stabile cât să nu se scufunde imediat. Zâmbesc ca și cum aș fi ajuns întâmplător aici, deși am repetat traseul. Complimentele sunt subțiri, trecătoare, făcute să plutească fără promisiuni. Dacă se udă prea repede, dau vina pe curent, niciodată pe mine. Flirtul e apa, eu doar lansez chestia și privesc. Dacă ajunge departe, n-am intenționat nimic, zic. Dacă se destramă, a fost doar o joacă.
Adriana Patroi Miu
Viața este un câmp de origami; modelăm unii în alții pliuri mici, până când păsările se înalță spre cer, spre altă lume asupra căreia nu mai avem control, bărcuțele se transformă în vapoare și se pierd în larg, iar noi privim neputincioși cum lucrurile pe care le atingem capătă viață abia după ce se sfârșește tot. Pornim și noi, la pas, cu mâinile agățate de materia pe care ne-o spulberă vântul. Nu apucăm să respirăm prea adânc. Nu mint. Ieri a murit un verișor. Azi îl îngroapă. Cum de avem timp să fim atât de răi?
