Luang Prabang a fost capitala regală a țării până în 1975 și este considerat inima spirituală a Laosului. Este atât de mic și compact, încât cu greu poate fi numit oraș. Așezat pe o peninsulă îngustă, acolo unde apele întunecate ale râului Nam Khan se contopesc cu cele ale Mekongului, locul e frumos și relaxat, cu arhitectură uimitoare și vegetație luxuriantă. Fără ambuteiaje sau fast-food-uri stridente: doar clădiri în stil francez și o mulțime de călugări îmbrăcați în robe, în culorile vii ale mandarinei. Cele peste treizeci de wat-uri fotogenice, cu fațade frumos decupate, acoperișuri ce par să atingă pământul și picturi murale despre viețile anterioare ale lui Buddha, găzduiesc aproape o mie de călugări care se ocupă de nevoile spirituale ale locuitorilor.
Laos este, probabil, unul dintre puținele state comuniste declarate ca atare. Există un singur partid, iar secretarul general al Partidului Popular Revoluționar Lao deține puterea supremă asupra statului și guvernului. Însă, spre deosebire de China comunistă sau de Cambodgia Khmerilor Roșii, comuniștii Pathet Lao au renunțat relativ repede la respingerea religiei după preluarea puterii, în 1975. În schimb, au încercat să integreze budismul în interpretarea lor marxistă, văzând în el și o forță de unificare culturală. Începând cu sfârșitul anilor '50, Pathet Lao a început să atragă călugării către cauza de stânga și să folosească statutul comunității budiste (în Laos, clerul este denumit "Sangha") pentru a influența gândirea și atitudinile populației. Resentimentul popular față de aristocrație, divizarea clerului în secte, nivelul scăzut al educației și opoziția față de influența străină au contribuit la receptivitatea multor călugări față de politica partidului comunist. După 1980, odată cu o liberalizare strategică a politicii, însoțită de reforme economice, numărul călugărilor a crescut treptat, la fel și participarea la festivalurile budiste și donațiile către wat-uri (templele laoțiene).
Budismul Theravada este dominant și esențial pentru identitatea culturală laoțiană, fiind practicat de aproximativ 66% din populație. Restul aparține unor grupuri etnice minoritare distincte, dintre care multe practică religii de tip Tai, cu credințe care variază mult de la un grup la altul.
În mod tradițional, toți bărbații sunt așteptați să petreacă o perioadă ca novici sau călugări înainte de căsătorie. Hirotonisirea aduce mari "merite" părinților. Meritul este un concept-cheie în budismul laoțian și are legătură cu karma: faci un bine și acumulezi un "credit" spiritual pentru viitor. Perioada de hirotonisire nu trebuie să fie neapărat lungă, dar mulți bărbați petrec ani buni în Sangha, dobândind atât cunoștințe religioase, cât și laice.
Călugării trebuie să respecte cele 227 de reguli ale ordinului monastic; novicii, 10; iar laicii, 5 interdicții referitoare la ucidere, furt, plăceri sexuale, minciună și consumul de substanțe care afectează mintea. Călugării învață să dezvolte o anume detașare de lume și, prin urmare, nu au voie să dețină bunuri materiale iar pentru hrană și îmbrăcăminte trebuie să se bazeze pe generozitatea oamenilor.
În Laos există o lungă tradiție a tinerilor care părăsesc zonele rurale pentru a deveni novici la oraș. Alăturarea la viața "sfântă" este o modalitate de a obține o educație decentă, două mese pe zi și adăpost într-un templu, reducând povara economică asupra familiilor. Dar, poate mai important decât toate, intrarea într-o mănăstire aduce familiei merite.
Locuind în colibe mici, în jurul unui templu, tinerii novici sunt așteptați să muncească, să se roage și să studieze. Între ei se leagă relații strânse, pentru că sunt băieți tineri, pentru prima dată departe de familiile lor. Viața lor urmează o rutină strictă. Se trezesc în jurul orei 5 ca să cânte rugăciuni budiste în limba pali și să mediteze împreună în templu. Apoi își pregătesc robele și vasele de colectare pentru Sai Bat (strângerea ofrandei zilnice). După întoarcere, curăță terenurile și clădirile, iar în jurul orei 7 se pregătește o masă din mâncarea donată dimineața. O parte din orezul primit la Sai Bat e păstrată pentru prânzul de la ora 11. După prânz nu se mai mănâncă nimic.
În timpul zilei, novicii merg la școala primară sau secundară, iar mulți urmează și programe speciale pentru a învăța engleza, japoneza sau chineza. Uneori, călugării îi organizează să lucreze la renovarea templelor sau la extinderea lor cu noi dependințe. Seara se face curățenie, iar la 17:30 reîncepe rugăciunea în templu. E o viață cu o disciplină strictă, dar și cu timp de socializare, fie cu ceilalți novici, fie cu turiștii care vin în vizită. Pentru un străin, novicii pot fi adeseori cea mai bună sursă de informații despre cultura și tradiția laoțiană.
Unul dintre motivele principale pentru care m-am oprit în Luang Prabang a fost să experimentez ceremonia Sai Bat. Cunoscută și sub numele de "pomana matinală", ea are loc în fiecare dimineață devreme, între orele 5 și 6, când călugări și novici de toate vârstele, îmbrăcați în robe portocalii, se plimbă pe străzi colectând ofrande de la sute de credincioși și binevoitori. Ceremonia este un ritual zilnic vechi de secole și reflectă filosofia budistă a dăruirii și primirii ca simbol al generozității și compasiunii față de cei care au renunțat la bunurile materiale și și-au dedicat viața practicării Dharmei (principiile morale și etice care ghidează universul și comportamentul unui budist). Energia pozitivă a faptelor bune se reflectă în această viață și în cea viitoare. Acest rit al colectări "pomanei" este esențial și există în toate țările unde se practică budismul, însă în Luang Prabang acesta are un caracter aparte iar în ultimele decenii a devenit și o veritabilă atracție turistică.
În lumina cețoasă a dimineții, câteva sute de călugări și novici îmbrăcați în robe de culoarea șofranului se îndreaptă spre centrul orașului, în timp ce trec desculți și liniștiți pe lângă rândurile de orășeni care așază darurile pregătite: orezul "lipicios" - tipic pentru această parte a Asiei - fructe, dulciuri și alte alimente. Ceremonia are loc atât în vecinătatea templelor, cât și de-a lungul străzii Sakkaline, cea mai importantă arteră a orașului vechi.
Este 5 dimineața și toată lumea așteaptă în tăcere sosirea călugărilor. Ceremonia asta are ceva ireal în ea. Întreaga populație locală se aliniază pe străzi ca să participe. Locuitorii au așezat scaune și pături pe care să stea. Femeile trebuie să stea în genunchi, cu capul mai jos decât al călugărilor. Bărbații pot rămâne în picioare. În fața lor sunt grămăjoare cu mâncare, pregătite să fie distribuite pe măsură ce călugării și novicii trec unul câte unul. Fiecare călugăr, de la novice la cel hirotonisit, poartă un bol de metal în care fiecare sătean pune câte un pumn de orez, fructe sau chiar câte un baton de ciocolată.
Există o aură magică în jurul valului de robe portocalii, al capetelor rase, al picioarelor goale și al liniștii care te pătrunde. Coloana înaintează încet, tăcută, ca un șarpe unduitor care dansează în foșnetul robelor portocalii. La un moment dat poți auzi un câine lătrând, un cocoș cântând, râsetele unor turiști, capacul unei oale care se închide... Hipnotizat de această repetare nesfârșită, închid ochii și mi-i imaginez pe acești călugări făcând asta dintotdeauna, mișcându-se încet pe zumzetul unei mantre. Și mă întreb cu ce spirit își trăiește fiecare ziua aceasta, aparent identică, dar unică în felul ei. Oare cum arăta ceremonia asta acum treizeci de ani? Sau acum un secol?
Frumusețea atemporală a acestei ceremoniei și schimbarea inevitabilă care a remodelat-o de-a lungul anilor face parte din jocul inerent și fundamental al existenței acestei comunități. Dar poate asta este chiar lecția pe care o putem lua din budism: să îmbrățișăm fluxul efemer și mereu schimbător al vieții, pentru că el constituie însăși esența existenței noastre.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
