Am încercat cu psihologi. Am săpat în mine până am făcut cratere. Le ziceam doar ce voiau să audă. Ai mei erau fericiți, doctorii la fel. Și eu la fel. De nefericit. Alcoolul a făcut puțină lumină. Pe termen scurt. Am ajuns iar la psihologi. Iar ăia fericiți, ai mei fericiți. Și eu tot la fel. Nefericit, gol, trist. Mă îndopau cu pastile. Am început apoi cu botanice. Pentru alea 5 minute, aș fi dat în cap oricui. Am trecut pe prafuri. Acum trăiesc doar până simt că mor. De câteva ori pe zi. Te rog. Vreau să mor.
Ana Camelia Tetiva
O ținea pe masa mică unde-și făcea temele, o făcuse împreună cu tata înainte de una dintre plecările lui. După fiecare plecare mama plângea mult, apoi intra într-un fel de așteptare amorțită, totul era mai încet, muzica se auzea mai încet la radio, râsul ei nu se mai auzea deloc, vasele din bucătărie nu mai făceau zgomot vesel, erau mai mult trântite la locul lor, până și vocea ei cobora pe un ton mult mai jos, mai stins, mai serios. Mâine, înainte să fugă de acasă, o să mute bărcuța pe masa ei.
Andra Toropoc
Ce repede am ajuns acasă la nirvana, glăsuia femeia. Un cuplu intrase în curtea noastră și bărbatul întreba, ești sigură? că nu e nimeni. Dragule, sunt și ei, a arătat femeia spre fețele noastre uluite, s-a aplecat spre mine și m-a înghițit în decolteu. Atunci nevastă-mea a luat-o de păr, unde te crezi madam? Au înghețat, nu-i aici clubul Amor nebun? Imediat m-am lămurit, căutați party-swingers, dar e pe strada cealaltă. Jenați, au ieșit din curte. Râdeam când m-a oprit glonțul din privirea soției: tu de unde știi?
