Singapore. Changi Lounge. A doua (altfel de) încheiere

a. Preambul

Știam prea puțin despre Anul Nou Lunar Chinez atunci când, în anul 1999, am ajuns pentru prima dată în China. Am încercat, înainte de această experiență, dar și după, cu fiecare ocazie apărută (în călătoriile ulterioare, prin orașe, regiuni, țări și lumi populate intens de chinezi; acasă, în discuții cu Valentin - primul meu prieten chinez, tot din 1999; citind și studiind singur în biblioteci), să aflu care este originea acestui calendar, care este semnificația celor douăsprezece semne, în ce constă sensul reluării, la fiecare doisprezece ani, a întregii succesiuni. Am încercat să fac posibile asocieri cu alte calendare, dar și nefirești comparații cu alte sisteme (unele, de asemenea, lunare) de calculare a timpului și de intuire a reluării anotimpurilor (și a întregului ciclu al naturii, al domniilor efemere, al agriculturii, al războiului). De exemplu, cu cele de acasă, din Europa. Sau cu cele din America Latină, ale populațiilor aztecă, maya, inca, ori, chiar ale celor care le-au precedat - pe care le-am întâlnit, mai ales, pe litoralul Pacific al Peru. Sau cu cel musulman.

Comparațiile (in this respect), însă, departe de a ne ajuta să înțelegem, ne (con)duc, adesea, pe drumuri greșite, atunci când le forțăm și când ne imaginăm că am găsit, lesne, răspunsul (influențele mutuale, schimbările intrinseci generate, preluările semnificative reciproce). Legăturile există, fără îndoială (în absența acestei speranțe, cum, oare, aș fi predat, vreme de douăzeci de ani, din 2003 până în 2023, cursul pe care l-am conceput și care - o cred și azi, mă reprezintă?), dar sunt mai puțin vizibile decât ne imaginăm, sunt subtile, absconse, greu de interpretat.

Există, totuși, un liant, un punct inițial comun (chiar dacă este distanțat în timp, pentru diverse culturi), o poveste care a început demult (poate, cu prima religie a umanității, poate, cu prima scriere, poate, cu prima așezare, poate, cu primele obiceiuri ale primelor civilizații, poate, cu primul război și cu prima pace, poate, cu prima călătorie). Ai nevoie, în explorare - de atenție, de rigoare, de studiu intens, de călătorii care să îți susțină ipotezele, de întâlniri planificate sau ai nevoie de succesive descoperiri spontane. Ai nevoie să știi să asculți, să reții ce ți se spune, să faci necesarele conexiuni, să întrebi, să notezi, să scrii. Să povestești. Să dăruiești.

Și, astfel, te lămurești - înțelegi faptul că ceea ce numim azi religii reprezintă, de fapt, cu mult mai mult, adică, sisteme de credințe, bazate, cum altfel decât pe proprii - puternice, bogate în iconografie, răspândite mult teritorial, sisteme filosofice. Cu aceste argumente am pornit la drum, de zeci de ani, în călătoriile mele dinspre acasă spre lume, atunci când mi-am propus să încerc să înțeleg povestea Anului Nou Lunar Chinez sau a Calendarului Maya sau a Calendarului Musulman. Sau a calendarului nostru, creștin.

b. Anul Nou Chinez al Șarpelui de Lemn

Ca peste tot, în lumea din Sudul și Estul Asiei, acolo unde chinezii au ajuns, au călătorit, au făcut comerț, s-au instalat, au trăit și au murit, în Hanoi - obositorul imens oraș suprapopulat din Nordul Vietnamului, aceștia au construit (alături de celebrele shophouses sau townhouses), în diverse epoci (respectând aceleași principii istorice, dar folosind materiale și tehnici de construcție specifice fiecărei perioade), adesea - atât cât a fost posibil, în locuri izolate, cumva în natură, lângă un lac considerat istoric ori sacru, temple - pentru venerarea zeităților reprezentative și răspunzătoare, în felul cel mai pozitiv cu putință, pentru succesul (dincolo de imperiile vremelnice, peste timpuri și peste pământuri), generațiilor care au părăsit Imperiul de Mijloc pentru a-și duce viața în alte locuri - dar păstrând o puternică, permanentă, stabilă relație cu trecutul, cu istoria, cultura, zeii, limba de acasă) propriei culturi.

În săli (holuri, sanctuare) speciale, parte a acestor temple, chinezii din Vietnam își venerează strămoșii, familia, înaintașii. Le aduc, permanent, ofrande (obiecte personale care le erau dragi sau pe cele specifice meseriei lor, alimente, băuturi, țigarete, bancnote - uneori adevărate, alteori copii din material plastic sau hârtie, ori simple imagini sau fotografii; toate acestea sunt arse, pentru că totul este efemer, reținut doar de memorie, de inimă, de cronici), pentru a demonstra nu un fals sentiment de recunoștință, de dragoste, dar, de fapt, pentru a accepta ideea că, fix datorită acelor strămoși, succesul lor de azi - atât cât există și cât poate fi explicat, felul în care sunt vegheați de cei de demult îi ajută, îi stimulează, îi susține, că legătura istorică dintre generații este continuată.

O interesantă și deloc frecventă întâlnire și chiar suprapunere a unor evenimente specifice pentru două civilizații diferite - cea chineză, respectiv cea creștină, mi s-a arătat, demult (și mult m-am bucurat că mă aflam în locul potrivit - Melbourne), la momentul potrivit - coincidența dintre sărbătoarea dedicată Anului Nou Lunar Chinez de atunci, cred că prin anul 2012 și Carnavalul de Mardi Gras - cel care precede Miercurea Cenușii, în calendarul catolic.
Comunitatea chineză decorase partea din oraș în care se instalase - cu obiceiuri, locuințe și afaceri, cu elemente specifice propriei sărbători, organiza care alegorice și desfășura procesiuni fără sfârșit. Comunitatea catolică, într-o altă parte a (centrului) orașului, folosea, în spații oferite cu mărinimie de municipalitate, plante naturale cu flori în culorile curcubeului (ROGVAIV) pentru a sensibiliza localnicii, trecătorii, călătorii, reprezentanții altor grupuri culturale, etnice, religioase ori sexuale în legătură cu dorita (fancy..., necesara!, obligatoria?) acceptare a celor care se defineau LGBTQIA+, într-o formă de apropiere cumva forțată între un marș al acestei mișcări și începerea Postului Catolic.

Călătoria asta a mea, care a început în Singapore (pe 8 noiembrie), se încheie azi (4 februarie) tot în Singapore. După vreme îndelungată petrecută în Indonezia (despre care nu mai scriu acum, în acest context, pentru că am scris deja), respectiv, după un alt timp plăcut, rodnic și suficient petrecut în Malaezia. Plăcut, rodnic și suficient pentru a înțelege felul în care comunitatea chineză trăiește aici, pentru a pricepe deplin motivația faptului că rămâne ancorată, după secole, în această lume - cândva, foarte primitoare, azi, cumva, devenită excesiv musulmană, puțin ostilă. Dar, mai ales, pentru a observa modul în care au decurs pregătirile (formale, de imagine, exterioare, din orașe, din temple, din spații publice, dar și cele informale, din familiile prietenilor care m-au primit în lumea lor chineză, malaeză, universală - Jeffrey, Esther, David) pentru festivitățile dedicate Anului Lunar Chinez al Șarpelui de Lemn.

Așa a fost în Melaka, în Sud, la intrarea în apele Strâmtorii cu același nume (oraș istoric al comunității Baba - Nyonya), așa a fost în Taiping (oraș planificat astfel încât să devină capitala Federației Malaeziei - dar n-a fost să fie, și, evident, este mai bine așa), la fel a fost în Insula Pulau Pinang, în George Town (orașul comunității Peranakan), la capătul de Nord al acestei întinderi de apă cunoscută drept Melaka Strait și folosită de mai bine de 1.100 de ani - pentru că s-a dovedit a fi cel mai scurt drum comercial maritim dintre două puteri comerciale: China Dinastiei Tang (și a ceramicii Changsha), respectiv Imperiul Abbasid, în lumea arabă, în zona Golfului Persic.

Frenezia acestei sărbători a cuprins, în aceste zile (pe care le-am petrecut, evident, aici, în Singapore), alături de localnici, și pe cei care, ca mine, s-au alăturat chinezilor locului: l-am întâlnit, din nou, pentru a treia oară, pe KS Andrew - despre a cărui descendență chineză, despre a cărui familie unită, despre a cărui cultură comunitară am scris în chiar primul text dedicat acestei călătorii. Iar orașul a făcut un frumos cadou (localnicilor, dar, mai ales, străinilor, călătorilor, ca mine), deschizând porțile Muzeului Național, ale Galeriei Naționale sau ale Muzeului Asiatic al Civilizațiilor (acțiune care, aici, se numește Open House - ceea ce înseamnă că intrarea este liberă).

c. Belitung Shipwreak

În prima parte a expoziției sale permanente, dedicate comerțului maritim din Strâmtoarea Melaka (a doua fiind dedicată Faith and Belief - mai greu de tradus, a treia Materials and Desing, iar a patra, dedicată culturii Baba & Nyonya, beneficiind de un spațiu special, Peranakan Museum), vizitatorul obișnuit al Asian Civilisations Museum ori, cel avizat, ca mine, aflat la al treilea popas, întâlnește o colecție unică, surprinzătoare, fabuloasă (dacă nu prin calitatea obiectelor expuse - deși, la scara istoriei nu asta contează, atunci, în mod cert, prin importanța lor istorică și civilizațională).

O parte din încărcătura pe care o transporta, în secolul al 9-lea, un vas de proveniență și fabricație arabă, dhow, pe drumul acesta de ape dintre Est (China dinastiei Tang, 618-907) și Vest (Imperiul Abbasid, cu porturile sale de atunci, Siraf și Basra); dintre două civilizații complet diferite, dar care se cunoscuseră, dobândiseră încredere reciprocă, se angajaseră în relații comerciale durabile, consistente, de mare anvergură; dintre două puteri maritime care găsiseră o modalitate prin care se cunoșteau, se influențau și se ajutau reciproc, marcând semnificativ istoria maritimă și comercială a lumii care le era contemporană. Nimic nou, în fond, câtă vreme la Borobudur, în Insula Java, între miile de altoreliefuri ce povestesc viața lui Buddha sau a unor contemporani, există și unele ce redau exact imaginea unor astfel de vase de transport ce navigau pe mările și oceanele globului, mărfuri transportate, atitudini ale navigatorilor.

Belitung este o insulă care aparține arhipelagului Indoneziei, situată la Sud de extremitatea sudică a Strâmtorii Melaka - pe care intenționau să o străbată, în drumul lor spre casă, spre Arabia, marinarii aflați la bordul vasului (Batu Hitab, așa consideră unii specialiști în arheologie marină că se numea celebrul dhow), ce transporta comanda asta uriașă de obiecte din ceramică fabricate în China și destinate unei mari piețe arabe. Adică 50.589 castroane din ceramică, recuperate întregi - atât de bine erau ambalate și protejate pe durata transportului, fabricate în regiunea Changsha din China acelor vremuri; vase relativ rotunde, cu un diametru cuprins între 15 și 16 centimetri și având o înălțime de circa 5 centimetri, având o predominantă culoare brown and beige, în interiorul cărora sunt reprezentate - ca decor, păsări, flori deschise, pești, spirale, inscripții cursive în limba locală, a fabricanților chinezi. În mod cert, o producție de masă, realizată de un număr mare de meșteri (fapt care explică, prin pregătirea și atenția diferită primită sau pe care au acordat-o realizării castroanelor, calitatea necorespunzătoare a unora, decorarea incompletă, abateri semnificative de la dimensiunile medii solicitate de cei care comandaseră produsele și transportul. În afară de acestea, au fost descoperite și recuperate câteva sute de obiecte de lux confecționate din aur, argint, bronz, plumb, cupru sau din diverse aliaje ale acestora. În plus, firesc, obiecte personale despre care se presupune că aparțineau membrilor echipajului.

Vasul se afla, însă, la momentul naufragiului, departe, la 600 de kilometri de ruta obișnuită, pe una secundară, foarte rar folosită, iar motivele care pot justifica aceasta nu pot fi cunoscute (vreme nefavorabilă sau revoltă a echipajului - în fond, unul mixt, corcit, improvizat, ori furtună pe mare ori chiar nevoia suplimentară de aprovizionare cu alimente, apă sau noi membri ai echipajului). Se presupune că vasul ăsta care putea transporta o încărcătură totală de până la 25 de tone, ajunsese în Guangzhou, după o călătorie de 5.000 de kilometri, beneficiind de vântul favorabil al musonului de primăvară, dinspre SV spre NE, în anul 824; a navigat, probabil, mai departe, spre N, în delta râului Yangzi; a primit încărcătura și a plecat, folosindu-se de vânturile musonului de toamnă, dinspre NE spre SV, în anul 826. Unele obiecte au fost datate de cei care le-au fabricat; au fost găsite și monede turnate înainte de anul 845 - fapte care au ajutat la plasarea corectă, în timp, a evenimentelor asociate acestui comerț. Mai mult ca sigur, vasul sosise încărcat cu diverse plante, necesare pentru fabricarea unor mirodenii, condimente sau chiar cu unele halucinogene, folosite pentru fabricarea unor droguri folosite în Imperiul de Mijloc.

Guvernul statului Oman a finanțat construirea, prin metode sugerate de texte contemporane momentului naufragiului, folosind exclusiv tehnologia și uneltele vremii, respectiv numai materiale de construcție disponibile în secolul al 9-lea (lemn - pentru vasul propriu zis, mai ales tec, sea hibiscus - pentru frânghii, funii, etanșare), fără a fi fost utilizat un singur cui metalic, realizarea unui vas despre care se consideră că îl reproduce perfect pe cel scufundat lângă Insula Belitung, The Jewel of Muscat, și care se află azi, aici, în Singapore, în The Maritime Experiential Museum.

Epava a fost descoperită întâmplător, în anul 1998, de câțiva pescari indonezieni ce căutau castraveți de mare (la 16 metri adâncime, la 1,6 kilometri de Insula Belitung), și au dat peste obiecte din ceramică prinse între formațiuni de corali. O ocazie perfectă pentru Guvernul Indonezian de a regăsi istoria propriilor insule. Dar, o oportunitate încă mai mare, pentru Singapore, țară și oraș, de a cumpăra (cu sprijinul unei organizații private), pentru 32 de milioane de dolari SUA, în anul 2005, întreaga comoară comercială descoperită lângă Insula Belitung. Și întreaga poveste. Ambele sunt expuse, din anul 2015, în Khoo Teck Puat Gallerey, prima sală din splendidul Muzeu Asiatic al Civilizațiilor.