Din Meclis-i Mebusan Cadessi urci pe Boğazkesen Caddesi, lași pe stânga Eski Fransiz Yetimhanesi și după câțiva metri faci la dreapta pe Çukurcuma Caddesi, stradă numită de locuitorii cartierului povârniș căci într-adevăr strada este în pantă. Nu departe este Masumiyet Müzesi - Muzeul Inocenței, pe colțul pe care-l face cu Dalgıç Çıkıș, o clădire de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu două nivele și un bovindou cunoscută ca blocul Brukner, care a fost aleasă de Orhan Pamuk să devină centrul principal al narațiunii în a doua parte a romanului, după despărțirea lui Kemal de Sibel, logodnica sa, și întoarcerea lui la Füsun.
Putem spune că Muzeul Inocenței a început cu cercelul pierdut de Füsun într-o duminică a lunii mai din anul 1975, în apartamentul din blocul Merhamet - Compasiunea. Cu acest cercel, cu inițiala numelui ei și terminat cu un pandantiv mic în formă de fluture, a început Kemal, fiul bogatei familii Basmacı, să adune fiecare obiect atins de Füsun, ruda îndepărtată și săracă.
Orhan Pamuk colecționează tot felul de obiecte specifice perioadei acțiunii romanului, desfășurată între 1975 și 1984, în timp ce-l scrie: tricicleta de copil al lui Kemal care, după ce el a crescut, a fost dată lui Füsun, rochia cu care era îmbrăcată Füsun în ziua în care a dat examenul pentru permis auto, pantofii pe care ea îi purta în ziua în care Kemal s-a dus la buticul Șanzelize de pe Valikonaği Caddesi aproape de intersecția cu Teșvikiye Caddesi. ca să cumpere geanta marca Jenny Colon (de fapt un fake) pentru Sibel, logodnica sa, 4.231 de mucuri de țigară cu urma rujului de pe buzele lui Füsun, televizorul familiei Keskin la care Kemal, Füsun și părinții ei s-au uitat seară de seară pe parcursul celor 1.593 de vizite în opt ani de zile, cățelul din porțelan de pe acest televizor, colivia lui Lămâie, canarul lui Füsun, periuțele de dinți și pieptănii ei, lingurița de desert pe care ea a folosit-o în timpul unei mese la restaurantul lui Alekko din Yeniköy, chiar și o răzătoare de gutui din bucătăria familiei Keskin din cauza căreia Kemal era cât p-aci să aibă probleme într-o noapte, în drumul spre casă, în timpul perioadei de restricții de după evenimentele din septembrie 1980.
La câțiva ani după apariția romanului, muzeul a fost înființat în clădirea din Çukurcuma, cumpărată și restaurată de Orhan Pamuk, clădire în care scriitorul a plasat a doua locuință, proprietate a familiei Keskin. Casa fusese cumpărată cu economiile familiei după ce aceasta locuise cu chirie într-un apartament din Nișantașı de pe strada Koyulu Bostan, aproape de casa familiei Basmacı de pe Teșvikiye Caddesi. Aici, în casa de pe povârnișul Çukurcuma, este descrisă meticulos viața familiei Keskin: Tarık Bey, profesor pensionar, și Nesibe Hanım, casnică și uneori croitoreasă cu ziua în casele bogate din Nișantașı, a lui Füsun și a lui Feridun, soțul ei, aici este mediul în care Kemal își petrece timpul seară de seară, la cină, opt ani, în fața televizorului cu un cățel din porțelan deasupra și în balcon, lângă colivia canarului Lămâie, privind casele vecine.
După ruptura dintre el și Sibel, Kemal încearcă obsesiv să o recucerească pe Füsun iar cu timpul obsesia lui se extinde și asupra obiectelor cu care ea venise în contact direct sau indirect. Avea să fure orice obiect care îi amintea de timpul petrecut alături de ea și pe care-l va depozita în apartamentul din blocul Merhamet - Compasiunea alături de celelalte până când, după decesul lui Füsun, toate obiectele vor deveni exponate în clădirea-muzeu din Çukurcuma pentru ca " Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră și vor simți, de fapt, ce fel de om a fost Füsun....."
Kemal își transformă dragostea obsesivă pentru Füsun în activitatea practică de constituire a muzeului dedicat timpului petrecut cu ea și locurilor din Istanbul, acele unghere ale orașului prin care au rătăcit amândoi, mână în mână. El păstrează lucrurile lui Füsun și aduna tot felul de obiecte care-i amintesc de ea pentru că e convins că doar așa timpul trecut capătă o formă tangibilă. Atribuie semnificații rochiei lui Füsun, agrafei ei de păr, linguriței cu care a mâncat desertul la restaurantul lui Alekko, capacelor sticlelor din care ea a băut apă sau suc deoarece sunt pentru el simboluri care înlocuiesc timpul pierdut - contemplându-le de pe canapeaua adusă din blocul Merhamet - Compasiunea în casa din Çukurcuma, acestea devin pentru el porți către trecut.
Obiectele din muzeu sunt expuse conform narațiunii și capitolelor din roman iar la dorința expresă a lui Kemal "... toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine și care să fie pe măsura atenției pe care le-am acordat-o eu." convins fiind că "Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinși de prețuire față de dragostea dintre mine și Füsun și o vor asemui cu amintirile lor personale."
E obligatoriu să citești întâi romanul și apoi să vizitezi muzeul? Răspunsul meu este da, pentru că ceea ce citim în roman și ne imaginăm apare în muzeu în fața noastră și putem să facem comparația între ceea ce ne-am imaginat citind romanul și ceea ce vedem în muzeu. Iar asta ne face să înțelegem mai bine și romanul și muzeul. Este ca și când am fi personaje din roman, trecătorii de pe străzile Istanbulului, vecinii din casele de pe Çukurcuma, martori tăcuți ai narațiunii. Totuși, nu vreau să descurajez pe cineva care nu a citit romanul și vrea să viziteze muzeul pentru că sigur după vizitarea muzeului va citi cartea.
Muzeul Inocenței din Istanbul aduce la viață fiecare detaliu din romanul eponim, fiecare exponat descrie iubirea imposibilă dintre Kemal și Füsun a lui astfel încât odată intrat ești parte din povestea lor. În muzeu, ca și în roman, Istanbulul este un spațiu viu, orașul este locul unde dragostea lui Kemal pentru Füsun este trăită și pierdută. Exponatele din muzeu și descrierile detaliate ale locurilor din oraș permit vizitatorului și cititorului să citească nu doar o poveste ci să se și plimbe prin Istanbulul unei perioade specifice.
Am citit romanul, am vizitat muzeul, am citit iar romanul, am vizitat muzeul a doua oară și iar am citit romanul. De fiecare dată senzația mea fost că intru-n carte, în roman, în lumea captivantă a Istanbulului de-acum aproape o jumătate de secol, cu petrecerile, certurile și bârfele ei, cu mașinile Chevrolet, cu filmele Yeșilçam, cu cinematografele și restaurantele din Beyoğlu și Șișli, cu prăvăliile mici de cartier, cu puștii care joacă fotbal pe terenurile virane dintre clădiri, o lume trecută pe care o învie muzeul și de care-ți amintești cu nostalgie.
Mă așteptam să iasă din bucătărie Nesibe Hanım, mama lui Füsun, să facă două cafele pe care le bem în salon, în fața ferestrelor deschise spre Dalgıç Çıkıș, timp în care ea-mi spune povestea tragică de dragoste dintre Kemal Bey, fiul bogatei familii istanbuleze Basmacı și fiica ei.
Nesibe Hanım termina de spus povestea și eu îi ziceam că vinovați de eșecul tragic al dragostei dintre Kemal și Füsun sunt ei toți, pentru că nu au avut curajul să treacă peste convențiile sociale ale societății în care trăiau.
Îmi mai spunea Nesibe Hanım și că după decesul tragic al lui Füsun, Kemal îi cumpără un apartament în Nișantașı iar el se mută în mansarda casei din Çukurcuma, acolo unde fusese rezervorul de apă al familiei Keskin, și aduce aici tot ce strânsese în blocul "Merhamet" în toți cei opt ani și tot ce a mai adunat de pe la colecționari timp de treizeci de ani ca să transforme locuința familiei Keskin în muzeul dedicat memoriei fiicei ei. Și pentru că orice muzeu are un catalog al exponatelor "... care să depene de-a fir a păr istoria tuturor lucrurilor expuse acolo...." Kemal îl caută pe "... distinsul domn Orham Pamuk..." fiul unei familii din Nișantașı cu care Mümtaz Basmacı, tatăl lui, făcuse cândva afaceri, care a așternut pe hârtie povestea dintre el și Füsun și a lucrurilor expuse.
La una din ultimele întâlniri dintre Kemal Basmacı și Orhan Pamuk, Kemal îi spune lui Orhan:
"Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele și cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani și cât eram de atent la mâna, la brațul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-și strivea țigara în scrumieră, în care se încrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ținea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus "dar n-ați fost atent la cercei, Kemal Bey!"), vizitatorii vor simți că dragostea înseamnă o deosebită atenție, o mare afecțiune."
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
