Aud mai slab, dar văd mai limpede. În sertarul cu medicamente, pastilele stau aliniate ca niște soldăței; le recunosc după culoare, nu după nume. Le înghit fără revoltă; trupul meu e un teritoriu ce cere negocieri. Îmi încalț pantofii. Genunchii-mi scârțâie pe trepte. În parc, mă așez pe prima bancă liberă și privesc copiii alergând. Nu mă doare că nu mai pot. Am fost acolo, odată. Acum îmi ajung aerul și o inimă care bate. Restul e zgomot pe care nu-l mai caut și nu-l mai car cu mine. Excesul nu mai are rost.
Cecilia Fofiu
Cules cu amenințări din uliță, curmam smiorcăiala doar când venea la noi badea Șofronie. O mulgea pe Nuța, căprița, și purta, cu mare grijă, o ulcea plină cu lapte călduț în care-mi băgam botul deîndată. Râdea știrb și-mi ștergea aspru, cu mâneca, mustățile de spumă. Tata îi turna, pe loc, un deț de jinars. Bea încetuț, plescăia și zăbovea la povești. Își freca lung piciorul de lemn legat cu curea din șold sâsâind, de nu m-ar durea ăsta, aș trece suta. M-aș însura, apoi te-aș fura, mă îngrozea el râzând în hohote.
Ionuț Morariu
În special comorbidități. Un singur lucru îmi lipsește. Afecțiunea sexului frumos și adesea opus. Că nu o dată mi-a zis câte una: nene Matusaleme, de ce ne mai încurci dacă nu te mai țin balamalele? Dar eu nu și nu. Merg pe primejdia că în ea m-am născut, în ea vreau să mor. De lume vorbesc, neiubiților. Că nu e rău mai mare ca amintirea binelui la greu. Revenind. Vremea mea s-a dus. Am pus ghetele-n cui și prezervativele-n portofel. De aceea, cu limbă de lemn vă spun. Vai de cel ce zice binelui rău și răului bine.
