Pe 14 mai 2025, am descoperit, printr-o întâmplare, lavanda (internegativul) filmului necenzurat Un film cu o fată fermecătoare, realizat de regizorul Lucian Bratu, în 1966, pe baza scenariului lui Radu Cosașu, scris de acesta în decembrie 1965. Filmul a fost retras din cinematografe după doar patru zile de proiecție, în martie 1967. A rulat, necenzurat, la Scala, între 4 și 7 martie 1967. Ulterior, filmul a rulat cu finalul schimbat, în postproducție, la periferia Bucureștiului, intrând în uitare, pentru a fi redescoperit, după 1990, în varianta lui mutilată. Din 1990 până în 1998 (la moartea regizorului Lucian Bratu), respectiv în 2023 (la moartea lui Radu Cosașu), nici regizorul și nici scenaristul nu se mai ocupaseră să caute și să descopere varianta inițială a filmului. Păreau să nu mai existe șanse de a se descoperi acest final de film, nemodificat, care consemna nu înfrângerea, ci reușita, la casting, a protagonistei Ruxi, interpretată de Margareta Pâslaru. Și, totuși, l-am descoperit eu, ba încă printr-un ultim cartuș pe țeavă.
Se păstraseră, în arhiva Arhivelor Naționale de Film, de la Jilava, trei role de lavandă (internegativ), consemnând ultimele zece acte ale filmului. Primele două role erau cele ale înfrângerii știute, impusă de cenzură. Aproape nu mai aveam răbdare să mai văd, la masa de montaj, încă o înfrângere. Surpriză! La auzul numelui Ruxandra Vancu, rostit de Marin Moraru, am strigat de bucurie, ca la fotbal (sport la care, cu rușine față de Radu Cosașu, nu mă prea uit). Monteuza nu înțelegea ce pățisem. Descoperisem cumva Coiful de la Coțofenești?
Mai mult de atât!
De atunci, toate căutările mele s-au îndreptat în direcția deslușirii enigmelor ce pluteau în jurul acestui film și a poveștii sale cenzurate și, în final, eliberate către adevărul spuselor scriitorului Radu Cosașu. Dacă nu ar fi fost acest film, nu aș fi citit, din scoarță-n scoarță, Supraviețuirile cosașiene. Abia acestea au fost fundamentala mea descoperire din anul 2025.
Momentan, urmare a recitirii lor, sper să se găsească un regizor care să pună în film una dintre nuvelele lui Radu Cosașu, Reznicek și problemele lingvisticii, din volumul Logica. Las, mai jos, scrisoarea deschisă către acest regizor, momentan neștiut, cu speranța ca anul 2026 să se încheie prin descoperirea acestui Padamptino al fragediei cosașiene.
Dragă Padamptino,
Îți scriu ca de la cinefil la regizor. Tolle, lege! Te rog frumos, citește nuvela tovarășului Oscar Rohrlich, Reznicek și problemele lingvisticii, apoi croiește un film din ea. Nu ai nevoie de scenariu - știi, doar, că scenariul a fost inventat de contabili, ca să le justifice producătorilor hollywoodieni cele necesare unei zile de filmare. Nuvela este scenariul însuși, dacă nu cumva filmul însuși. Padamptino, când termini cu Locarna-Berlinala, lasă filmul acestei nuvele să ți se deruleze, și ție, în cap (pe mine mă urmărește, vreau să scap de el).
Un pic de istorie: povestea Reznicek și problemele lingvisticii e apărută în 1985, în volumul Logica, dar scena consemnată în ea se petrece în iarna anului 1958. Ca s-o înțelegi, trebuie să citești în prealabil toată opera tovarășului Oscar Rohrlich, cunoscându-i povestea vieții, rezumată chiar de el, dar fără a te baza doar pe autobiografie. Folosește-i intens literatura, ficționăriile, vivisecțiile, dolorografiile și supraviețuirile, căci ai din ce alege. Nici autodenunțurile și precizările nu sunt de lepădat, chiar dacă ele nu sunt decât o birocratică prescurtare, for dummies, cu care te sfătuiesc să nu te mulțumești.
Pont: Logica să o treci de două ori prin ciurul lecturii. E o lectură fabuloasă. Eu așa am procedat: am lucrat cu mai multe site serigrafice, până când, cu toată miopia de ciclop și retina proprie încă nedecolată (doar pentru a se prăbuși, în hăuri, ca orice avion în care Oscar s-ar fi urcat, dacă s-ar fi urcat vreodată, în vreunul), l-am întrezărit pe Dumnezeu, ca într-o cianotipie proaspăt ivită de sub jetul de apă (al lacrimilor binoculare, de râs, Stan, și de plâns, Bran). Era acolo, în ea, chiar El, Dumnezeul din cer, coborât în studioul Sahia, de pe Bulevardul Aviatorilor, în iarna anului 1958, întrupat în Reznicek, șeful propagandei și culturii staliniste. Poți să îl distribui și pe grozavul Stalin, în filmul tău, dar numai ca figură de parabalan mustăcios, nu de treime tainic întrupată în Reznicek, cu fereală ivit acolo, pe malurile Canaanului dâmbovițean, în anul în care trupele sovietice aveau să părăsească țara ținută sub carâmb stăpânitor. La momentul poveștii, trupele încă nu decolaseră (nefiind retine), deși stăpânul lor, nefastul profet stalinistoid, crăpase de aproape un lustru. Și, oricum, cu sau fără cete și armate îngerești, căzute și decăzute, creația dumnezeiască a noii lumi comuniste era în plină desfășurare, acolo, pe marele bulevard Kalinin, înspre care se ieșea din Sahia ca dintr-un esofag.
Îți spun, Padamptino, că o să-L pipăi și o să urli, și tu: Este! O să îl vezi acolo pe Dumnezeu, în persoană, creând, adamic, cu vârful mâinii lui drepte (exact așa cum s-a consemnat pe bolta Capelei Sixtine), acum înmănușată în piele ideologică, de iarnă și de Război Rece. Cu mâna lui neagră dicta filmul documentar Republica, la 10 ani, ca la carte, așa cum dictase cândva lumea de azi, în care tu, eu și alți fraieri ne împiedicăm, dar care, în realitate, nu este decât rezultatul strâmb al montajului unui încuiat cenzor. Adevărata lume nouă acolo se crea, pe bulevardul Kalinin, după un chip drept, dar întors cu spatele, ca și după o asemănare fără chip, care mai dăinuie și astăzi.
Padamptino, la dreapta Dumnezeului Sahiei îl vei vedea pe Oscar Evanghelistul, cel care îl tot vestea pe întrupatul Reznicek, în Supraviețurile lui nenumărate, etern reluate de la capăt. Aici, în iarna acelui an, 1958, Oscar și Reznicek se află față în spate. Vei vedea cu ochii tăi, cum, în filmul nuvelei, Oscar îi scoate limba prin geam, scălămbăindu-se și schimonosindu-și chipul, ca într-un film mut, spre a fi zărit. Nu este nici văzut, nici auzit, fiind ținut, la propriu, sub cheia cenzurii lingvistice și nepublicat, dar mărturisindu-și epifania în filmul - încă nedevelopat - al nuvelei scrise atunci și rescrisă de atunci și până în aprilie 2023, când autorul a murit.
Filmul rulează în capul meu, pe repeat, la fel ca negativul uitat pe tamburul unei mese de montaj. Nu sunt proiecționist, ca să pot proiecta eu acest film, arătând spatele marelui Tată - tăcut, încruntat, întunecat, ca oricare tată, creând o lume nouă (proletară), o religie nouă (atee), plus o artă nouă (realist socialistă), dogmatic aliniate, toate, cu fața spre Moscova. Oscar este alungat cu totul din filmul mut al noii lumi, bergmanian de neînțelese. E decăzut, cu tot cu creionul lui ascuțit, ca orice iconoclast cu gândire critică și origini suspecte. La fel ca Dumnezeul biblic, Reznicek nu-l privește niciodată pe Oscar în ochi. Ținta privirii îi rămâne mereu ocolită, față de oricine, după cum unghiile îi sunt mereu roase până la sânge (ceea ce din fața-profilul Boltei Sixtine nu se întrevede iar din filmul nuvelei nu se vede, fiind camuflat de negre mănuși politice). Toată această Carte, numită Logica, este în fapt o Evanghelie à rebours și un imn învârtit, în continuu travling, în jurul chipului rău(t), al privirii paterne/alist, piezișe, care îl refuză și îl ocolește mereu pe Oscar-fiul, până în 1981. În anul acela, Reznicek este omorât politic. Finally (nu și printr-un happy end, căci Oscar continuă să scrie povestea tătucului părăsit el însuși, ponosit și prăvălit din vârful puterii, pe care îl reîntâlnește, târziu, pe Calea Dorobanți - în preajma fostului perimetru al nomenclaturii - cumpărând Dilema, pentru a-l citi pe necenzuratul Relu, acum la o vârstă înaintată, și el).
Supraviețuind Facerii reznicekiene, de la Sahia, din 1958, ca și asasinatului nitzschean al propagandistului, din 1981, la care evanghelistul însuși atentase, încă din 1958 (paricid comis prin scoaterea limbii, în spatele geamului, fără sonor, deși încuiat într-o cameră de montaj sunet), după actul de trădare filială din aprilie 1956 (prin cuvântarea lui de la Consfătuirea tinerilor scriitori, în care impenitentul Oscar, nici măcar adevăr integral nu cerea - nici cale, nici viață - ci tolerarea propriei năzdrăvănii de Goe și o lume a umorului, nu a omorului), ca și din 1947 (anul morții tatălui pământean, Izi, contabil), văzându-se deci dublu pedepsit, prin întoarcerea feței paterne cerești și lumești, criticul Oscar descrie în nuvelă povestea filmului deja filmat, pe care doar tu îl poți arăta lumii, Padamptino, oricine ai fi!
Rulează tu filmul acestui fiu risipitor, așa cum l-a filmat chiar el, fostul scenarist, în fragedia nuvelei sale autoconfesive, din Logica. Ar fi multe alte bobine ale filmelor lui, de rulat, totodată, dar măcar aceasta știu că l-ar caracteriza ca un adevărat adevăr integral. Nu l-am cunoscut pe autor, nici măcar nu îl prea citisem, dar am constatat că, la momentul la care își dădea sufletul, la Elias, eu însămi mă aflam, operată, pe patul aceluiași spital, ajunsă acolo printr-o stupidă întâmplare. Ulterior, pe o lavandă de la ANF, aveam să descopăr chiar eu, intrusa, finalul trecut cu vederea aceea piezișă, a cenzorului Reznicek, ceea ce m-a aruncat în vâltoarea acestui roman à clef.
Îl dau mai departe. Ar fi și de văzut, nu doar de citit.
Semnez această pledoarie, de avocat mult exersat în coroborarea probelor în apărare, în studiul dosarelor (de producție de film, inclusiv) și în succesul cauzelor pierdute. Salvează-l pe Oscarul din film.
Să fi(lm)i, Padamptino!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)