Cel mai greu a fost să mențin echilibrul între a face ceva pentru ceilalți, a-i corecta și a-i salva, și pe de altă parte a le respecta liberul arbitru, personalitatea și direcția în care doreau să își ducă viața. Dar dacă direcția nu e cea bună? Dacă știu eu mai bine, dacă nu are nici măcar sens să încerce pentru că vor eșua?
Am ales varianta cu liberul arbitru, deși a trebuit să asist la o înfrângere dureroasă la propriu și la figurat. Mi-a reamintit de toate înfrângerile mele, de valea adâncă și neagră prin care a trebuit să trec, de depresiile mele mute, duse pe picioare, niciodată împărtășite cuiva, de rușine, de burnout și de terapie. Furia, neputința și reproșurile unora că nu mă implic suficient m-au dus într-un loc în care din nou mă chestionam dacă sunt un om cu adevărat bun. Mă durea stomacul, m-au lovit din nou insomniile. A fi bun înseamnă să te sacrifici, să renunți la tine și la toate planurile tale? Poate ești cu adevărat bun dacă ești în stare să găsești compromisul între tine și ceilalți, iar eu... eu nu l-am găsit.
Așa părea, de la distanță. Însă de aproape știam doar că eram sătulă de a mă ascunde de mine și de lume, de a-mi fi rușine de opțiunile mele, de a-mi cere scuze că îndrăznesc să îmi organizez și să îmi trăiesc viața conform cu dorințele mele. Eram sătulă să pretind că lucrurile stau într-un fel în care nu stăteau, să prezint texte și variațiuni pe placul celorlalți, să întrețin o mascaradă până la urmă, o mascaradă jucată prea mult, o piesă proastă dacă e să mă întrebați. Așa că am deschis gura, am vorbit, am spus adevărul pe care ani de zile l-am ținut sub preș. Am vorbit deschis cu o prietenă sau două, am primit înțelegere și ce e mai important am simțit că mi se ia presiunea, că bila aceea de plumb care mă apăsa pe creștet a fost ridicată.
Am redefinit ce este un om nici bun nici rău, chiar așa, imperfect, pentru mine, am ajutat la reparații cât am putut, dar, spre deosebire de trecut, nu mi-am pus nici nevoile și nici viața pe locul doi. Cu toată amărăciunea eșecului și cu durerea care le însoțește, pentru fiecare din noi există lecții de învățat, de luat cu sine pentru viitor. Oricât aș fi ajutat, orice aș fi făcut, oricât aș fi iubit și susținut, fiecare trebuie să înțeleagă, să accepte și să ierte pentru sine. Până am procesat însă toate aceste gânduri am trăit un amalgam de sentimente, printre ele și multă vinovăție, apoi compasiune, iertare.
Viața mi-a arătat la scară micro că în natură lucrurile sunt mult mai simple și că poate uneori noi oamenii le complicăm prea mult. Adopția unei cățelușe, care a venit gestantă, faptul că a fătat singură, noaptea, neajutată, moartea a doi dintre pui, în ciuda eforturilor noastre, toate astea s-au petrecut concomitent cu cele de mai sus. Viața animalelor e cu siguranță mai simplă, ele nu au conștiință, dar și felul în care ele fac față pierderii și doliului e mai ușor și poate mai sănătos.
Ce iau din 2025 și mi-am propus nu numai să duc mai departe dar chiar să fac din asta un eveniment zilnic, e să celebrez faptul că suntem aici și acum, să mă bucur de clipă fără sentimente de vinovăție. Animalele, în special câinii, o fac la modul cel mai afectuos și iubitor. Prezența lor în viața mea are efect vindecător și mă ajută să nu-mi uit promisiunea.
Mă bucur că sunt aici, că îi văd jucându-se, că sunt și zile bune printre nori de ploaie, că ne putem încă scrie povestea.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)