Anotimpurile treceau grăbit, timpul gonea ca mânat din urmă. De când se știa, Sia o îngrijise pe mama. La săptămână, preotul le trecea pragul. Vecinii inimoși făceau aprovizionarea, în virtutea binelui creștinesc de care pomeneau, cu gândul la mântuire. Dar secretul ei și al mamei nu-l cunoștea nimeni. Doctorul se declară uimit de progresele bolnavei. Prin ușa întredeschisă, zări pe Sia. În cana cu ceai străluceau neștiute câteva lacrimi. Mama sorbi licoarea încet, cu înghițituri mici de viață.
Ana Ludușan
Stăm cu picioarele pe vatra sobei de teracotă. O platformă generoasă placată cu dale verzi. Bunicul mârâie în culcușul din dreapta sobei, cald ca îmbrățișările bunicii. Femeia aleargă de la masă la sobă, să pună mic dejunul pe masă: ouă fierte, șuncă proaspăt afumată, brânză frământată, brânză proaspătă de vaci, unt și dulceață de zmeură, pâine de casă de două palme. Fierbe ceaiul de tei, de mentă, de măceșe, fiecare ce poftește. Adulților le toarnă în ceai, un păhăruț de palincă, e iarnă. Bunicul zice: mie dublu.
Tibor Szente
De zece zile o iau dimineața, câte o linguriță pe stomacul gol. O țin pe raftul cel mai de sus din frigider, am înțeles că acolo temperatura e perfectă. De zece zile și parcă tot degeaba, niciun efect, simptomele au rămas aceleași, neschimbate. Am ascultat cât am putut de atent cum se utilizează, nu se poate să fi greșit. Mă întorc la vraciul cu părul și barba nori-de-zăpadă, îl întreb de ce nu. O, se aplică local, îmi zice, acolo unde simți durere. Doar pentru suflet se înghite. Eu suflet nu am.
