 | În fiecare an, la fiecare ediţie a Mostrei, există Cassandre care prevestesc moartea festivalului de film, scufundarea "Serenissimei" şi alte lucruri drăgălaşe... Nici vorbă! Cel mai bun film al Veneziei rămîne Venezia însăşi, maeştrii (Rohmer - 87 de ani! -, Chabrol, Woody Allen - al cărui ultim film poartă chiar titlul Cassandra's Dream -, Ang Lee sau Ken Loach) au fost în mare formă, iar un film despre facerea unui cuscus a plăcut tuturor. |
Am stat într-un hotel somptuos, "Molino Stucky Hilton", care se deschisese cu doar trei luni în urmă. Pînă pe la jumătatea anilor 50 fusese o moară ("molino", in italiană), dar o moară uriaşă, situată pe malul extremităţii sudice a insulei Giudecca, peste pod de atelierele "Fortuny". Fusese construită de elveţianul Giovanni Stucky în secolul XIX, devenind în scurt timp o adevărată uzină de faină, cu sute de muncitori. Stucky a fost un personaj fascinant: după ce s-a îmbogăţit măcinînd munţi de grîu s-a implicat în viaţa culturală a Veneţiei sponsorizînd muzee, era mereu prezent - el şi soţia lui aristocrată - la toate evenimentele mondene ale "Serenissimei", iar moartea sa (în 1910, la 67 de ani) pare, la rîndul ei, ruptă dintr-un roman: bărbatul blond, de 1.90 m, a fost ucis de un angajat al său - unii spun că acesta era într-o depresie profundă după ce fusese concediat, alţii că Stucky avusese o legătură cu soţia lui şi că muncitorul era gelos... În orice caz, impozanta clădire domină Giudecca, fiind cea mai înaltă (8 etaje) şi, datorită arhitecturii sale "industriale" (patru corpuri solide din cărămidă aparentă), cea mai neobişnuită.
Dincolo de interioarele de bun-gust şi de piscina de la ultimul etaj, cu o perspectivă ameţitoare asupra canalului care desparte Giudecca de Dorsoduro, "Molino Stucky Hilton" se bucură de un serviciu ireproşabil. Restaurantul este pe bază de bufet, dar găseşti - mic-dejun, prînz şi cină - absolut tot ce-ţi doreşti. (Am făcut o adevărată "pasiune" pentru borcănaşele cu capac de sticlă care conţineau paté de foie gras cu trei bobiţe de agrişe...) Iar sala de conferinţe - unde PDG-ul de la Lancia, Olivier François, a avut o scurtă prezentare a rezultatelor firmei în anul care s-a scurs de la ultima Mostră - este enormă, permiţînd nu doar proiecţii pe un ecran gigant, ci şi existenţa unui showroom adiacent, unde patru fete îmbrăcate în cele patru culori cardinale au dezvăluit - ca-ntr-un striptease pe patru roţi - ultimul model Lancia "Musa".
În ce mă priveşte, destul de neatent la cifre şi diagrame de profit, am tresărit euforic la ceea ce mi s-a părut a fi un cadou personal din partea firmei: anul acesta, vedeta aleasă să laude maşinile Lancia - într-un "testimonial" video - a fost nimeni alta decît febleţea mea, superbissima Carla Bruni! După gustul meu, Carla simbolizează de minune rafinamentul italienesc, frumuseţea aristocrată şi inteligenţa dublată de talent artistic. Nici nu mai ştiu ce şoptea Carla acolo pe ecran (era şi prima oară că o auzeam vorbind, nu cîntînd, cu vocea aceea uşor răguşită care mi se pare cel mai sexy atribut al unei femei), o văd şi o revăd însă (mai ales că am şi fotografiat-o: o poză de pe un ecran e ceva jalnic, dar nimic nu e jalnic atunci cînd eşti îndrăgostit!) şi mi se pare că dacă Dumnezeu există, e ca să ne bucure ochii cu astfel de minuni pămînteşti: o italiancă frumoasă, într-o grădină, cu părul zburat de vînt, în lumina caldă a unei amieze...
Ei da, se pare că au venit cam toţi la Venezia - deşi unii (unele, mai ales) au preferat să nu. Au lipsit Sharon Stone, Susan Sarandon, Quentin Tarantino şi Scarlett Johansson; au venit Angelina şi Brad, Clooney & Damon, Charlize Theron & Darryl Hannah, Johnny Depp & Tim Burton, Richard Gere & Heath Ledger, Bill Murray & Tommy Lee Jones, Colin Farrell & Ewan McGregor, Woody Allen & Adrien Brody... Foarte îngustul drum din faţa Palazzo del Cinema (care va fi demolat pentru a se construi un nou Palazzo pînă în 2011, cică) era plin, seară de seară, de mulţimea de fani şi gură-cască de care niciun festival nu se poate lipsi: e ca şi cum vedetele ar veni degeaba, căci cui să mai facă cu mîinile?? De regulă, chiar şi atunci cînd scrii de zor în sala de presă de la Casinò (clădirea de alături, tot un vestigiu de arhitectură mussoliniană), ştii că o vedetă şi-a făcut apariţia pe covorul roşu după ţipetele fanilor; şi acelaşi lucru se întîmplă şi în faţa hotelului "Excelsior", unde - la subsol - există pontonul unde acostează vaporetti care aduc staruri: lumea se atîrnă ciorchine de balustrada podului şi-ncepe să chirăie de cum zăreşte o mînuţă preţioasă fluturîndu-le un "hi!" sau o pereche de ochelari de soare pe care scrie, mare, "S*T*A*R"...
Este un ritual, mereu reînnoit, de care unii - pe bună dreptate - s-au cam plictisit: la "Signora" (cum i se spune patroanei restaurantului "La tavernetta", situat în apropiere), lumea care vine să mănînce (este locul cel mai căutat, pe Lido, şi cine nu face prenotazione, adică rezervare, rămîne flămînd) ascultă destul de blazată concertul de peste drum. Ba, chiar, am auzit-o pe "Signora" - o blondă supraponderală la vreo cincizeci-şi de ani - spunînd despre Brad (Pitt, certo!) că este cam "arogant"... Cine s-o contrazică?! "Signora" este acolo dintotdeauna - una cu Mostra, ca o balenă eşuată din vremuri imemoriale, conservată în sare cu miros de lagună...
Dineul de deschidere - pe aceeaşi plajă de la "Excelsior", sub acelaşi cort de plastic - a fost mai puţin şic decît o masă la "Molino Stucky...". Lucrul cel mai spectaculos a fost focul de artificii, însoţit de ariile voluptuoase ale unei cîntăreţe care semăna - de la distanţă - cu Ruxandra Cesereanu şi cînta ca o Enya vitaminizată. Drept e că filmul care a deschis a 64-a Mostră (Atonement, după romanul omonim al lui Ian McEwan) nu a fost deloc la înălţime, în pofida zvonurilor. Şi nici Keira Knightley, nici Jim McAvoy (interpreţii principali), nici măcar Vanessa Redgrave nu au ridicat coeficientul de "cool" necesar unei deschideri fastuoase... N-am citit romanul, dar cei care l-au citit m-au asigurat că filmul nu e nici pe sfert la fel de bun.
Din fericire, n-am plecat chiar cu mintea goală de la Festivalul de la Venezia: am văzut un Ang Lee superb, Lust, Caution (poate cel mai bun film al autorului celebrelor Crouching Tiger, Hidden Dragon şi Brokeback Mountain, cu Tony Leung şi cîteva scene de sex care i-au scandalizat pe cîţiva mai slabi de înger), un Woody Allen excelent, Cassandra's Dream (mai negru ca oricînd, cu un Colin Farrell care ar trebui nominalizat la Oscar), un încîntător film al lui Wes Anderson, The Darjeeling Limited şi - mai ales - am avut revelaţia unui autor (franco-marocanul Abdellatif Kechiche) care a reuşit cel mai frumos film al Mostrei: La graine et le mulet - o poveste pasionantă despre oameni obişnuiţi...
La cîte fiţe are Venezia pe metru pătrat, m-aş bucura nespus ca Leul de Aur să fie acordat unui film despre "Cuscus şi chefal"!
