La masă cu agnès b.

Mi-am clătit ochii, numărul trecut, cu fotografiile din "Le Coeur Volant" - reşedinţa lui agnès b. de lîngă Paris... Ce ştiinţă a simplităţii! Ce răcoritoare absenţă a emfazei! Aş spune, pe scurt: ce gust! Puţini ştiu, poate, că agnès b. a fost şi în România, pe la-nceputul anilor '90. Institutul Francez organizase o expoziţie a unui fotograf polonez la Galeria 3/4. Întîmplarea face ca acel artist să fi fost - la vremea respectivă - prietenul agnèsei (insist să-i grafiez numele chiar aşa, cum o face şi ea: cu "minuscule"!), iar agnès îl însoţise la Bucureşti.

Ţin minte că prima întîlnire cu ea a fost chiar acolo, la galerie: intrînd într-una din sălile acelea - cînd încă se mai lucra la panotarea pozelor -, am văzut un fund de femeie frecînd de zor, în patru labe, podeaua! Era chiar agnès b., care nu se jena să ajute. Directorul Institutului de atunci - energicul, entuziastul şi inegalabilul Norbert Dodille - m-a invitat în aceeaşi seară la o cină la reşedinţa sa, dată în onoarea agnèsei.

Desigur, numele ei nu-mi era necunoscut; ştiam că fusese căsătorită cu foarte influentul editor Christian Bourgois (colecţia inaugurată de el, 10/18, rămîne una din cele mai prestigioase!) şi că era o mare pasionată de cinema (tricourile ei, cu logo-ul "J'aime le cinema!", erau de regulă date ca bonus împreună cu lunarul Cahiers du cinéma în timpul festivalului de la Cannes). Am avut - deci - despre ce vorbi în decursul cinei... Ce m-a frapat atunci, la această doamnă, am regăsit şi acum - în imaginile casei sale: un mod de a trăi Stilul - de a-l interioriza - lipsit de orice ostentaţie. Cred că acesta este semnul cel mai clar al distincţiei.

Astăzi, consumismul frenetic a impus o isterie a updatării care este, cumva, ridicolă: a fi "ultimul răcnet" în materie de modă este calea cea mai sigură de a fi demodat ziua următoare... Cum spunea un alt bun (şi dispărut) prieten, contele de Ricaumont, adevăratul om de gust nu urmează Moda, ci o anticipează. Iar cei care vor să fie "cool" cu orice preţ nu pot ascunde, din păcate pentru ei, efortul vizibil de a-l atinge: e nevoie - ca şi-n cazul gazonului englezesc - de o anumită rutină a bunului gust pentru a fi, într-adevăr, o persoană cu stil. Altminteri, poţi deveni (în cîteva, costisitoare, şedinţe) "stilat", ceea ce nu-i acelaşi lucru.

Interioarele agnèsei mi-au amintit un lucru: o casă nu trebuie să semene nici cu un muzeu, nici cu o sală de aşteptare. Văzînd atîtea locuinţe somptuoase - cînd grandios-impresionante, cînd epatant-minimaliste -, am realizat că ceea ce le lipseşte nu este neapărat patina (care vine odată cu timpul), cît firescul: sentimentul că acel loc este făcut pentru ca nişte oameni să trăiască în el... Deşi pare o bagatelă, de la sine înţeles, firescul - de fapt - este lucrul cel mai greu de dobîndit.

E clar: toţi ne dorim un mic paradis... Dar cine şi-ar dori un "paradis design" rece, ca scos din cutie?! Dacă există paradis, cred că mulţi dintre noi l-am vrea odihnitor şi cald, ca-n sînul cărţilor de poveşti ale bunicii. Cu parfum de madlenă.