Comunitățile care populează această zona sunt foarte diferite, având obiceiuri, tradiții și credințe religioase specifice, cu fizionomii aparte și costume proprii. Au fost numite "Hill tribes" (triburi din dealuri) și se crede că toate ar fi migrat spre sud din Tibet, Myanmar și China, începând cu secolul al XIX-lea. Sunt comunități etnice mici care nu și-au găsit însă un loc stabil, ci locuiesc împrăștiate pe pantele și pădurile montane, iar în ultimii ani au devenit adevărate enclave tradiționale de interes turistic.
Chipuri specifice, veșminte tradiționale în culori intense și bijuterii bizare - toate aceste elemente emblematice alcătuiesc un mozaic etnic surprinzător pentru această mică porțiune de planetă numită Triunghiul de Aur. Numele "Triunghiul de Aur" nu a fost ales întâmplător. Termenul a fost inventat de CIA în anii '50, când, ca urmare a dificultăților de a ajunge la un acord privind acceptarea monedelor celor trei țări, comercianții chinezi foloseau aurul ca monedă comună ca să cumpere opiul cultivat acolo. Tradiția culturilor de opiu în Triunghiul de Aur poate fi urmărită adânc în istoria acestor locuri, unde pentru aceste triburi nomade și migranții chinezi veniți mai târziu, macul era o parte integrantă a culturii lor. În 1959, într-un efort de a eradica comerțul cu droguri, guvernul thailandez a interzis cultivarea macului și a introdus programe speciale, sponsorizate de Regele Thailandei pentru a înlocui culturile de opiu cu alte culturi comerciale, cum ar fi ceaiul, cafeaua sau orezul.
Deși unii încă mai fumează opiu, astăzi localnicii își câștigă existența din vânzarea recoltelor de ceai (sau alte culturi) și a obiectelor tribale de artizanat. Totuși, ei au probleme cu cetățenia, integrarea în societatea thailandeză dominantă și cu pierderea obiceiurilor și limbilor indigene. Mulți dintre ei trăiesc în incertitudine, fără drepturi cetățenești și fără acte de identitate, preferând să-și ducă existența în grupuri marginalizate ca fermieri de subzistență. Pentru turiști, este o șansă de a descoperi stilul de viață neschimbat al triburilor asiatice rurale, dar pentru acești oameni, viața rămâne o chestiune de supraviețuire dură la marginea societății. Veșmintele tradiționale și coafurile lor bizare pot fi văzute pictate peste tot în cărțile poștale, iar autocarele turistice și grupurile de călători le străbat satele. Se fac fotografii, se cumpără câteva bijuterii și obiecte de artizanat, dar apoi sunt din nou lăsați în sărăcie și izolare.
Aceste fotografii au fost făcute în ianuarie 2012 în timp ce călătoream în Laos și Thailanda. Cea mai mare diversitate etnică pe care am găsit-o se află în centrul Triunghiului, având ca referință orașul Mae Salong. Aici trăiește o populație originară din China, iar cultura chineză specifică se poate distinge în fiecare sat, fie că este vorba de fizionomii, limbă sau mâncare. De fapt, ei sunt descendenți ai trupelor anticomuniste Kuomintang (Divizia 93, numită "Armata Pierdută") care în 1949, la sfârșitul Războiului Civil, luptau pe dealurile din sudul provinciei Yunnan. Refuzând să se predea, soldații au fost forțați să se retragă spre sud, în jungla birmaneză, stabilindu-se apoi în zonele muntoase din nordul Thailandei. Dorind să rămână neutru, guvernul thailandez a permis armatei să rămână acolo, dar pentru a câștiga banii necesari refacerii armatei distruse, militarii au preluat controlul asupra culturilor de mac și au început să taxeze rutele traficanților de droguri prin junglă, câștigându-și infama reputație de traficanți de droguri. La acea vreme, opiul era singura sursă de venit în Triunghi.
După ani de ascuns în munți, și în cele din urmă, amestecându-se cu triburile localnice, oamenii și-au întemeiat familii, pierzându-și dorința de a se mai întoarce în China. În anii '70, în schimbul ajutorului acordat în zdrobirea gherilelor comuniste din nordul Thailandei, guvernul thailandez le-a acordat cetățenie și pământ în jurul orașului Mae Salong. Pe măsură ce a devenit mai stabilă și mai puțin orientată spre opiu și armată, populația a "depus armele" și s-a orientat către cultivarea ceaiului, lucru care a schimbat viața întregii regiuni. Dacă până la mijlocul anilor 1980 Mae Salong a fost inaccesibil străinilor, astăzi locul a devenit primitor și faimos pentru cultivarea și vânzarea unora dintre cele mai bune ceaiuri Oolong din lume.
Pe dealurile din apropierea orașului Mae Salong, am vizitat două sate unde locuiește comunitatea Akha. Originari din Tibet, Akha au migrat spre sud, în Birmania, Laos și Thailanda, în urmă cu mai bine de un secol, alături de celelalte Hill tribes. Persecuția sub regimul militar din Birmania a făcut ca în ultimele decenii mulți dintre ei să ajungă în nordul Thailandei ca refugiați. Akha sunt cel mai distinctiv trib din punct de vedere spiritual, dar și cea mai asuprită și mai săracă dintre aceste comunități. Neputința lor de adaptare le-a atras mereu atenția antropologilor și publicului larg, care îi găsesc împrăștiați peste tot, vânzându-și cu disperare mărfurile prin piețele de noapte sau fugind din satele lor pentru a căuta de lucru în oraș.
Credința lor religioasă este un amestec de animism și ritualuri străvechi ce subliniază legătura lor cu pământul și natura. Profund superstițioși, ei nu au un alfabet scris și prin urmare, nu au o istorie scrisă. Pentru tribul Akha, transmiterea istoriei prin viu grai înseamnă totul. De-a lungul migrației lor, ei și-au transmis astfel originea, obiceiurile și istoria de-a lungul generațiilor, iar tradițiile lor sunt reamintite cu ocazia celor mai importante adunări. Fiecare bărbat trebuie să știe și să rostească pe de rost numele predecesorilor pe linie paternă pe aproximativ șaizeci de generații, pe cât se întinde astăzi linia lor genealogică și se spune că în timpul celor mai importante ceremonii, lista este recitată în întregime. Capacitatea lor de a-și recita propriii strămoși rămâne singura lor formă de documentare a istoriei lor. Ei spun că acest obicei este justificat pentru a evita incestul.
Satele lor te întâmpină cu o poartă din lemn sculptat, înfățișând figuri de oameni și animale, cu scopul de a separa spațiul îmblânzit al omului și al animalelor domestice de viață sălbatică a junglei și de spiritele rele ale naturii. Casele Akha sunt ridicate pe stâlpi și nu au ferestre. Pereții sunt din bambus împletit și un acoperiș de paie atârnă foarte jos peste lateralele casei. Podelele sunt din pământ compactat. În interiorul casei există întotdeauna un perete care o împarte în zone pentru bărbați și zone pentru femei și de asemenea o mică vatră pentru gătit la un foc de lemne și un altar de bambus pentru venerarea strămoșilor.
Îmbrăcămintea femeilor Akha le face să fie cele mai interesante pentru fotografiat. Ele poartă o pălărie în formă de cască, bogat decorată cu monede de argint, șiruri colorate de mărgele și pene colorate. Fustele sunt adesea colorate în albastru închis sau negru, iar picioarele sunt acoperite cu colanți care merg de la genunchi până la gleznă.
O veche și dezgustătoare tradiție practicată și astăzi de comunitățile Akha (mai ales de persoanele în vârstă) este mestecarea nucii de betel. Aceasta datează de mii de ani și implică mestecarea unei felii de nucă de Areca într-o frunză de betel. Oferind o oarecare senzație de euforie, mestecarea nucilor de betel oferă o revigorare care facilitează gestionarea muncii și înlătură foamea, dar acest obicei pătează buzele și gingiile într-o nuanță de roșu-portocaliu intens și strică ireversibil dinții.
Undeva în provincia Tha Ton, venind dinspre Mae Salong, chiar după ce am trecut podul peste râul Ruak, am întâlnit o comunitate Karen care sărbătorea ceva de genul "Ziua Recunoștinței". Karen este un grup etnic foarte divers, originar din vechea Birmanie. Poporul Karen locuiește în case de bambus ridicate deasupra solului sub care țin porci, găini și bivoli de apă. Ei sunt fermieri foarte devotați și spre deosebire alte comunități Hill tribes, nu au fost niciodată implicați în cultivarea opiumului.
În Ban Rak Thai, un mic sat situat la aproximativ 30 km de granița cu Myanmar, am întâlnit o remarcabilă comunitate chineză provenită din provincia Yunnan. Fondatorii acestui sat au fost și ei soldați chinezi Kuomintang, care s-au stabilit inițial în Mae Aw, un sat din provincia Shan din Myanmar. Satul a fost realocat în Thailanda, unde a devenit Noul Mae Aw, în final schimbându-și denumirea în Ban Rak Thai, ceea ce înseamnă "Satul Iubitor de Thailanda". Cu o populație cu puțin peste 1.000 de oameni, întregul sat pare dedicat ceaiului. Datorită poziției geografice speciale, un microclimat răcoros și cețos specific îi conferă satului un caracter de neuitat. Cu colibele de lut construite în trepte împrejurul unui imens rezervor de apă artificial, lampadarele roșii, și tufișurile de ceai strecurate printre bungalourile cu pereți pictați cu graffiti-uri aproape psihedelice, liniștitul sat chinezesc venit parcă din "Zona Crepusculară" este diferit de tot ce am văzut în Thailanda.
La 15 kilometri de ieșirea din Ban Rak Thai am asistat la o ceremonie funerară susținută de un grup de oameni de etnie Hmong - o comunitate sârguincioasă și independentă, foarte devotată spiritului ceresc despre care cred că le-a creat propriul mod de viață străvechi. Triburile Hmong își au originea în regiunile muntoase din sudul Chinei. Poporul Hmong trăiește la cele mai înalte altitudini cultivând cele mai abrupte porțiuni ale munților. Deși mulți dintre ei au fost convertiți la creștinism, Hmong-ii sunt animiști. Ei cred că spiritele protejează oamenii, animalele, culturile, aurul și argintul. Uneori, aceste spirite scapă și trebuie chemate înapoi și pentru asta practică foarte multe ceremonii - multe din ele cu sacrificiul unui animal - pentru a atrage spiritul înapoi.
Una dintre cele mai impresionante comunități - ca stil de viață, aspect și destin - este cea Kayan (paduang în birmaneză) pe care i-am găsit în Huay Phu Keng, un sat situat pe râul Pai, lângă granița cu Myanmar. Satul este de fapt o tabără de refugiați, în care aceștia au ajuns când au fugit din calea milițiilor birmaneze și au trecut granița în Thailanda, pentru a trăi în pace. Guvernul thailandez le-a acordat azil și ei sunt astăzi protejați ca refugiați, dar acest statut nu le dă și posibilitatea acordării cetățeniei thailandeze.
Kayan sunt cunoscuți pentru obiceiul de a pune un colier de alamă în jurul gâtului femeilor lor, însă acesta doar creează iluzia unui gât alungit. În realitate, umerii femeilor sunt cei apăsați de greutatea a 10-12 kilograme de metal care împinge clavicula în jos și comprimă cutia toracică. Fetele încep să poarte inele în jurul vârstei de cinci ani. În fiecare an, sau la un eveniment special, li se adaugă coliere cu din ce în ce mai multe spire. Adesea, ele trebuie să poarte o fâșie de pânză sau o frunză sub aceste inele în locurile sensibile. Deși în ultimii ani, unele dintre ele au început să-și îndepărteze colierele, în general acestea odată puse, sunt rareori scoase, deoarece înfășurarea și desfășurarea lor este o procedură dificilă iar după câțiva ani de purtare, ele se simt ca o parte integrantă a corpului. Femeile Kayan, spun că motivul pentru purtarea inelelor este unul al identității culturale legat de conceptul lor de frumusețe.
Există multe controverse legate de purtarea acestor inele. În spatele frumuseții și aspectului lor fotogenic, refugiații Kayan sunt adesea ridiculizați ca într-o grădină zoologică umană, în timp ce, învăluite în mituri și jumătăți de adevăr, satele lor au devenit o atracție turistică. Cu timpul, guvernul din Myanmar a început să descurajeze purtarea acestor inele, deoarece dorea să pară mai modern în fața lumii dezvoltate, dar în Thailanda practica a recâștigat popularitate, deoarece atrage turiști care aduc venituri triburilor și oamenilor care administrează satele.
Triunghiul de Aur adună comunități cu identități puternice, marcate de istorii complicate, într-un spațiu aparte. Din păcate vizita mea în această zonă a durat prea puțin și nu m-am documentat deloc înaintea sosirii mele. N-am putut să petrec prea mult timp cu acești oameni, dar mi-au rămas în minte câteva imagini vii - instantanee ale unei lumi fragile: o femeie împletind iarbă, o alta uscând boabe de fasole la soare, în iureșul purcelușilor și al cocoșilor alergând printre pilonii caselor Akha; o tânără Kayan cu obrajii pictați cu frunze aurii, cântând la chitară; școala improvizată și mica biserică baptistă din satul Kayan; un copil cu fețișoară de păpușă, hipnotizat de ecranul unui monitor, într-o sală de clasă din Ban Rak Thai. Am fost invitat în casele lor, am gustat din preparatele lor, am participat la festivități și le-am ascultat poveștile.
Pe măsură ce lumea modernă se strecoară tot mai mult în Asia de Sud-Est rurală, viitorul acestor triburi Hill tribes devine incert. Din păcate turismul, atracția față de tehnologia modernă și alte influențe externe fac ca multe dintre aceste triburi să-și piardă identitatea. Pe de altă parte, viața lor s-a îmbunătățit. Majoritatea triburilor au învățat să vorbească limba thailandeză. Mulți poartă haine occidentale, merg pe motorete, se uită la televizor și au telefoane mobile. Totuși majoritatea membrilor acestor comunități trăiesc în sărăcie, bazându-se pe o agricultură de subzistență. Accesul la locuri de muncă este limitat, deoarece izolarea geografică și lipsa educației creează bariere în calea progresului economic.
Modernizarea și turismul au introdus noi oportunități pentru aceste comunități, dar asta cu prețul distrugerii modului lor de viață tradițional. Pe măsură ce generațiile mai tinere converg spre zonele urbane pentru muncă sau educație, conservarea limbii, obiceiurilor și meșteșugurilor indigene este din ce în ce mai amenințată. Deși este o sursă de venit, turismul comercializează prea mult practicile culturale ale acestor triburi, reducându-le la simple spectacole pentru vizitatori. Rezultatul este o diluare treptată a identității și a patrimoniului lor, ceea ce amenință tot mai mult supraviețuirea culturilor lor unice.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
