Stella Maris

Seara nu e un pictor oarecare, colorează apusul într-o mulțime de culori prelinse de-a lungul câmpului de la linia orizontului. La polul opus, marea, liniștită, își așteaptă astrul mâine, în zori. Am surprins răsăritul în fiecare dimineață de când mă aflu aici, niciodată același. În fiecare zi pictez pe plajă, la răsărit, apoi rămân și lenevesc pe cearșaf până când soarele începe să ardă. Lumina din spatele pleoapelor închise, și zgomotul sacadat al valurilor mă transpun într-o stare de bine și relaxare. Țipătul vreunui pescăruș mă face să tresar și un tremur abia perceptibil al inimii îmi amintește de focul ce pârjolea așezările, zgomotul sinistru al sirenelor care trimiteau oamenii în adăposturi, bubuitul obuzelor, pocnetul sacadat al gloanțelor, strigătele de durere ale răniților, sângele care țâșnea din piepturile goale ale tinerilor nevinovați, și spaima care îmi cuprindea atunci abdomenul într-un abis fără fund. Spaimă cu care trăiesc și acum în interiorul meu, în suflet, în inimă și minte.

Liniștea neobișnuită din această seară, lumina difuză, interesantă, marea, sfatul doctorului de a inspira neapărat aerosolii de dimineață și seară, nevoia unei plimbări pe faleză m-au făcut să ies. Am luat și șevaletul fără de care nu plec din curtea Dilarei, bătrâna tătăroaică cu ochi de safir, gazda mea din această vară, aici, la Balcic. E o veche cunoștință de-a tatălui meu, venit din Veneția la București la sfârșitul secolului trecut. A făcut parte din echipa de arhitecți care au construit strada Lipscani și alte vile celebre din Bucureștiul de după marele incendiu, ca de exemplu, casa familiei Dilarei care se trăgea din neam de boieri fanarioți.

Din copilărie m-am trezit aruncat în Marele Război care a început în anul în care am terminat liceul. Scriam poezie, pictam și voiam să studiez artele, un introvertit plecat la război, alături de prietenii de la Sfântul Sava. Am plecat cu creierele spălate de cuvinte ca onoare, dreptate, datorie, cu suflete pure, tinere, cu speranța că se va termina rapid și vom reveni la preocupările noastre. Când mă gândesc că cel mai mare conflict dintre mine și tatăl meu pe vremea liceului era că îmi doream să studiez artele și nu arhitectura, regret amarnic certurile fără noimă de atunci. A venit războiul și ne-a liniștit conflictul. Când doi se ceartă, al treilea câștigă, nu meritam experiența războiului pentru a înțelege că în viața nu e o competiție, ci un drum pe care avem datoria să-l parcurgem cât mai simplu și frumos. Anii lungi și grei ai războiului au făcut ca în piept să-mi bată o inimă bătrână într-un trup de tânăr. Liniștea din jur se transformă brusc în sirene și explozii ce sfârșesc într-un țiuit intens al urechii, un vertij al amintirilor se pornesc, camarazii morți îmi zâmbesc cu invidie sunt umbre care mă însoțesc la fiecare pas, uneori le ignor, alteori încerc să le fac să-mi vorbească. Vreau să uit, am nevoie să uit, de aceea ai mei m-au trimis pentru o vară întreagă aici. S-au pus de acord cei doi medici, atât pneumologul cât și medicul de boli nervoase care îmi tratează insomniile, coșmarurile și amintirile din război.

Mi-am instalat șevaletul pe stânci și vreau să surprind farmecul valurilor leneșe, învăluite de lumina înserării, într-un tablou marin.

Deodată, în spatele meu aud vocea unei femei care se apropiase fără să-i aud pașii.
- Ai reușit să surprinzi perfect lumina apusului.

M-am întors și am văzut dinaintea mea o femeie între două vârste, cu o față prelungă, distinsă luminată de un zâmbet blând. Înaltă, suplă, era învăluită într-o rochie lungă, ivoire, dintr-o pânză simplă, țesută în casă. O pălărie interesantă, cu boruri largi îi acoperea cu discreție trăsăturile fine. Cu siguranță razele soarelui erau prea puternice pentru pielea ei diafană.
- Mulțumesc, am spus și mi-am întors privirea spre mare.
- Plutește o liniște ciudată în aer, nu crezi? continuă ea.
- Să fie liniștea de dinaintea furtunii? am întrebat și pe loc mi-a venit în gând, liniștea de dinaintea bombardamentelor, când ascunși în tranșee priveam cerul albastru în căutarea unui punct de echilibru, o rugăciune către Dumnezeu.
- Cred că va fi o furtună, s-au înnegrit norii de la orizont și vezi, în larg valurile mici și crețe, sunt semnul clar că se apropie, zise femeia cu o siguranță care m-a făcut să mă încred pe loc în prezicerile ei.

Oarecum speriat de neașteptata atenționare a străinei, am strâns șevaletul, am coborât de pe stânci și m-am apropiat de ea, pe plajă.
- Să facem câțiva pași, zise femeia și o luă înainte.

Cu șevaletul la spate, am urmat-o pe nisipul umed de la malul mării. N-am văzut fulgerul îndepărtat care să mă atenționeze asupra tunetului, așa că bubuitura m-a speriat așa de mult încât am căzut pe loc, mi-am apucat capul cu mâinile și-am început să plâng. Femeia nu s-a speriat de reacția mea, dimpotrivă, cu mișcări sigure a venit spre mine să mă ajute, m-a eliberat din strânsoarea șevaletului și mi-a spus cu blândețe:
- Nu-i decât un tunet care a trecut.
- Știu, am spus cu vocea sugrumată, destul de rușinat că străina îmi văzuse această slăbiciune cu care am rămas după experiența bombardamentelor pe care le trăisem.
- Să nu fii stingher, ești un erou dacă ai scăpat cu viață. Am fost și eu acolo, erați niște copii, adăugă cu privirea pierdută spre mare.

Prin fața ochilor mei, ca un abur, au început să alerge umbrele prietenilor cu care plecasem entuziaști pe câmpul de luptă, mânați de spiritul datoriei, fără să știm că războiul spre care ne îndreptam este o orgie. Mi-am scuturat capul să alung închipuirile care mă bântuiau și femeia îmi întinse mâna să mă ridic. O pală mai puternică de vânt, înfioră apa și valurile începură să se izbească cu mai multă forță de mal.
- Se apropie furtuna, ar trebui să ne adăpostim. Stai departe?
- Ajung repede, gazda mea are o casă pe malul mării.
- Hai mâine seară să ne revedem aici, adu și lucrările tale, vreau să văd dacă ai talent, cunosc câțiva artiști, aș putea să te introduc în lumea lor propuse femeia. Cum te cheamă tinere?
- Giovanni Serratore.
- Italian?
- Tata este din Veneția, s-a stabilit în București.
- Ai suflet de artist, conchise femeia. Eu sunt Maria, spuse, își strânse șalul și plecă spre faleză.

După ce făcu câțiva pași se întoarse și-mi spuse:
- Pe mâine, da?
- Da, doamnă, am apucat să spun că s-a și întors, plecând cu pas de plimbare pe nisipul ce încă mai păstra căldura razelor de soare.

Am continuat să ne vedem serile următoare. Mi-a admirat lucrările pe care le adusesem într-o mapă și mi-a propus să-mi pozeze pentru un portret. Astfel, ne-am întâlnit câteva seri cât am lucrat la portretul său. Am povestit despre București, despre Italia și rudele mele care rămăseseră acolo, era pasionată de artă, istorie și mi-a mărturisit că adesea îi plăcea să scrie. Colecționa scoici și îi plăceau nopțile de vară. Adora să privească stelele pentru că strălucirea lor îi țesea povești din gânduri. Mai ales în august, îmi spunea că stătea în grădină și privea perseidele.

Ai văzut vreodată acest spectacol? m-a întrebat. Nu-mi aminteam să fi văzut vreodată o ploaie de stele. În vara aceea, pe plajă, am văzut. Parcă pluteam pentru o clipă alături de ele, prin univers. M-am gândit atunci că fiecare prieten plecat este o stea, și preț de o secundă, ne revedem alături plutind prin univers. I-am spus și ei. A zâmbit și mi-a confirmat că și ea se gândește că stelele căzătoare sunt strămoșii ei. Printre stelele care cădeau mi-a arătat steaua mării cea care îi ghidează pe marinari și arată întotdeauna nordul, mi-a vorbit despre constelații, legende și mituri aruncate pe cer de zei ori de Dumnezeu. Mi-a spus că în tradiția catolică Stella Maris este asimilată Fecioarei Maria, de aceea a devenit protectoarea marinarilor. Am întrebat-o de ce steaua marii mai este încă pe cer și i-am spus și eu povestea Dilarei potrivit căreia steaua era așa îndrăgostită de mare că a cerut să părăsească cerul și să trăiască în mare. Și Dumnezeu a creat steluța de mare. Mi-a spus râzând că aceea era o stea oarecare, nu Stella Maris.

Brusc, așa cum apăruse, Maria nu a mai venit. Nu ne-am luat rămas bun, nu am mai apucat să îi ofer portretul la care încă lucram. Tabloul a rămas la mine. Am revenit la vacanța mea, la programul plictisitor și tratamentele mele, la bucatele apetisante ale Dilarei. Deși tânăr, pe interior eram un bătrân trist, abătut și neputincios. Războiul nu mă ucisese dar îmi omorâse tinerețea, dragostea de viață, optimismul, bucuria. Mai era și boala incurabilă pe care o contractasem, prietenii pe care nu-i mai aveam, fiindcă nu avuseseră șansa de a se întoarce acasă, orgiile pe care le văzusem, coșmarurile repetitive, consumul nervos pe care nu îl puteam controla. Aici, la mare, la lumina soarelui, durerea amintirilor se mai estompa, aveam momente în care deveneam prezent dar apoi, intram din nou în șuvoiul de neoprit al gândurilor.

Ai mei sperau ca din toamnă să-mi găsesc de lucru ca să am o preocupare, să încep o viață normală. Ei încă sperau, eu știam că nu mai este timp, că e prea târziu, că sufletul mi-a îmbătrânit înainte de vreme. Am terminat tabloul și am stat la mare cu bătrâna Dilara până când ceața dimineților de octombrie și umezeala zilelor ploioase mi-au agravat boala de plămâni de care sufeream. Am murit în somn, într-o noapte senină. Steaua mării mi-a zâmbit mi-a ghidat sufletul, călător printre stele.

***
Echipa de arhitecți, peisagiști, constructori, calfe și zidari se îndrepta spre reședința de vară a curții regale. Trebuiau să prezinte macheta ansamblului ce urma să fie construit la malul mării, la Balcic, înainte de a se apuca de treabă. Terenul era abrupt, primul pas era terasarea, după care construcția. Reședința avea să fie luminoasă și simplă, cu vedere și multe terase spre mare. Regina iubea marea și liniștea peisajului de la Balcic. Spunea că vrea o construcție de suflet. În spatele castelului începeau grădinile cu plante exotice și flori rare care se vor aduce din toate colțurile pământului. Regina voia în capătul dinspre mare al parcului o capelă, un refugiu cât o cameră simplă, albă, în care să se reculeagă în liniște, să mediteze, să-i fie inima mai aproape de Dumnezeu.

Prezentarea a fost un succes, au agreat ca Regina să vină periodic și să urmărească stadiul lucrărilor, iar pe parcurs să aducă și alte propuneri de îmbunătățire, a pus mult suflet în fiecare colț amenajat pe acest domeniu, iar capela a numit-o Stella Maris. Se spune că în zidul de sud al capelei, într-o firidă, a pus o scrisoare, după care a supravegheat echipa de constructori și a așteptat să fie zidită. Apoi a pornit agale pe malul mării, murmurând cuvintele învățate pe dinafară, într-o șoaptă nemuritoare adresată valurilor, soarelui, stelelor.

Dragă Maria,

Îmi doresc ca tabloul pe care l-am pictat în vară, aici, la Balcic să ajungă la tine. Ai fost pentru mine, cele câteva seri în care ne-am întâlnit, o rază de speranță că viața mea își va reveni la o normalitate după care tânjeam așa cum, în deșert, un om aflat la capătul puterilor visează la o gură de apă. Sunt sigur că mi-ai înțeles sufletul chinuit de amintirea războiului pentru că mi-ai spus că ai fost și tu acolo, că i-ai văzut și pe ceilalți.

N-am știut cine ești până când, gazda mea, Dilara a văzut tabloul. Ea mi-a arătat în fotografiile decupate din ziare, imaginea ta. Sunt onorat că o regină a stat de vorbă cu mine, este un dar pentru care sunt recunoscător.

Dacă ai deschis această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt aici și te rog să îmi promiți că în fiecare vară, pe malul mării, la Balcic vom vorbi în gând, atunci când vei privi ploaia de stele.

Îți mulțumesc pentru seara în care am văzut prima dată în viață stele căzătoare, pentru că ai acceptat să îmi pozezi pe stânci, în lumina apusului, pentru că mi-ai vorbit și mi-ai arătat că bucuriile simple și mici fac viața așa bogată.

Cu bine,
Giovanni Serratore.