Simfonie în mișcare
Dragoș Marcean
Dragoș Marcean
Mă apropii de linia de start și deja inima protestează. N-ai de ce! Nici n-am început. Liniștește-te, că avem cale lungă până la finiș. Să nu te prind că mă dezamăgești, că am mai trecut prin asta de zeci de ori. Constant, ritm susținut, fără surprize, fără eroisme, bine?
Bine, îți dau voie să ai emoții, dar doar acum și doar pentru câteva minute. Apoi, la treabă!
Îmi rotesc și balansez picioarele - care n-au nimic de comentat... încă - brațele, șoldul, umerii, gâtul. Fiecare mușchiuleț și încheietură să fie bine unse pentru următoarele patru ore. Creierul știe ce-l așteaptă. Nu e prima dată când trece prin asta. Își pocnește degetele și-și ia bățul de dirijor, pregătindu-se să dirijeze orchestra. Trebuie să mențină totul sub control. Și când spun totul, absolut nimeni nu scapă. Nici chiar tu, digestie. Mai ales tu, care-ți găsești să fii productivă în cele mai proaste momente.
Gata cu gargara. Se anunță ultimele zece secunde până la start. Ochii concentrați, picioarele încinse, inima în bloc start, respirația optimă.
3... 2... 1... START!
Și pornesc. Singur, înconjurat de mii de alergători. Dar nu-mi pasă de ei. Este cursa mea. Ceilalți sunt mai mult un catalizator. Uralele fanilor sunt molipsitoare și dau imbolduri picioarelor să iasă din planul prestabilit. Creierul își pierde pentru o clipă atenția și în loc de cursa orașului, se crede la Olimpiadă și ordonă orchestrei să treacă de la moderato la allegro.
Alo! Ce-am discutat? Ne concentrăm și noi puțin? Vrem să terminăm patru ore în două sau ce mama naibii?
O scuturare ușoară a capului și totul revine în parametri. Umerii relaxați, pumnii strânși cât să țină un ou fără să-l crape, spatele drept cu trunchiul ușor înclinat în față și picioarele în viteza de croazieră. Totul este în verde. Să-i dăm drumul.
Pas cu pas, metru cu metru, alerg și ochii-mi fug ba la susținători și pancartele lor amuzante și încurajatoare, ba la echipamentul concurenților, ba la ceasul ce-mi spune ce eu doar intuiesc. Creierul își continuă simfonia. Nicio parte a corpului nu-și ratează nota. Tempo perfect, dinamica de mezzo piano - că drumu-i lung și nu vreau să obosesc deja -, o adevărată simfonie în mișcare, astfel că acesta face semn și buzelor să se arcuiască într-un zâmbet și bagă în priză șira spinării când ochii-mi pică pe soție și copil, care mă aplaudă de pe margine.
Alerg fără căști. Este prima cursă când nu vreau să mă pierd în lumea muzicii sau să stau de vorbă cu cine știe cine în vreun podcast. Ascult respirația, cadența pantofilor de alergat pe asfalt și corectez și cele mai mici imperfecțiuni. Când repeți de zece ori aceeași piesă muzicală, orice notă nelalocul ei te zgârie.
Ajung la un punct de hidratare și iau un pahar cu apă.
"Dar încă nu ne e sete", protestează creierul.
"Ba ne este, dar încă n-ai aflat tu", îi răspund.
Îmi desfac un gel cu carbohidrați și cofeină și-l dau pe gât.
"Dar avem destulă energie", zice dirijorul.
"O punem acolo pentru păstrare. Nu te mai preocupa. Tu stai cu ochii pe digestie. Bine?"
Băutul și mâncatul m-au lăsat cu o datorie de oxigen, iar plămânii trebuie să lucreze puțin extra. Dar nu e problemă. S-a făcut pit stopul și acum repornim în cursă.
Fac o verificare generală: picioarele, OK; respirația, în parametri; inima, valsează; dopamina, livrată; digestia... să nu te prind. Stau cu ochii pe ea ca pe butelie, în special că am văzut câțiva concurenți care-au dat fuga în toaletele mobile.
Pas cu pas s-au făcut 21 de kilometri, primul prag psihologic. "Ooooo we're half way theeeere!" cum zice Bon Jovi. Însă picioarele încep, tiptil, să protesteze.
"Nu luăm și noi o pauză? Măcar 1-2 minute."
"Nu luăm nimic! Terminați cu prostiile!"
"Dar creierul ne-a spus că alții s-au mai oprit. Noi de ce nu putem?"
Mă uit urât la creier și-i dau o palmă peste ceafă. Treaba lui nu este să-mi saboteze simfonia, că dracu-l ia.
Ignor picioarele ca de obicei și continui. N-au decât să se plângă până la Sfântul Așteaptă. Știu că dacă fac contrar ordinelor mele, vor avea viață amară la antrenamente după aceea. Așa că este în interesul tuturor să continue să muncească.
Continui să alerg în lumea mea când deodată, vine un semnal de disconfort de la umeri. Fir-ar să fie, am alergat crispat ultimii kilometri. Încerc să mă resetez. Respir adânc, clipesc apăsat, îmi agit capul și-mi flutur mâinile ca și cum aș vrea să mi le usuc. Hai, hai, hai că se poate. Totul este sub control. Imediat ajungem. Nu mai e mult.
"Nu mai e mult pe dracu!", spuse creierul. "Ai idee câte chestii trebuie să jonglez ca să mențin circul ăsta în picioare? Data viitoare când mai vrei să te înscrii la maratoane, mai bine-ți dai două! Și după aia comandă o pizza și stai la un serial. Cap sec! Eu nu mai fac asta niciodată!"
Îl ignor. De fiecare dată se plânge, dar îi trece repede.
Plămânii încep să ceară tot mai mult aer, așa că trec la respiratul pe gură. Semnele oboselii sunt tot mai accentuate. Din gazela maiestuoasă de la început, m-am transformat în bătrân gârbovit. Dar nu încetinesc, nu renunț și, Doamne ferește, nu mă opresc pentru nicio clipă.
Geluri, apă, electroliți, săruri, batoane, îi ofer corpului tot ce are nevoie să ducă supliciul până la bun sfârșit. Cu toate astea, creierul s-a transformat din dirijor de orchestră simfonică în Skrillex. Urlă și se agită, iar muzica a devenit dub-step. Cel puțin ține digestia în lesă.
Singura care-și vede de treabă fără să se plângă - și cea mai importantă dintre toate - este inima. Ea și-a pus căștile în urechi și se mișcă în ritmul ei în timp ce în jur se face un moshpit. Ea este singura care poate să comande oprirea cursei. Ea și poate picioarele, dar ele n-au tupeul ăsta. O dată au intrat în grevă făcând un cârcel absolut nesimțit. După aceea au fost supuși unui program draconic de antrenament să se învețe minte.
"NU MAI SUPORT! ESTE ABSOLUT ORIBIL" urlă creierul. Dar îl ignor. Da, este greu. Da, totul doare și aș putea enumera cincizeci de lucruri mai plăcute pe care aș fi putut să le fac, începând cu o colonoscopie. Dar va vedea el la final. Mereu este de acord cu mine.
Mai sunt câțiva kilometri. Pot să-i număr pe degetele de la o mână și jumătate de la cealaltă. Inima simte și ea oboseala și începe să bată mai tare. Apoi mă năpădesc gândurile sinistre: am alergat constant până aici. Pot să iau o mică pauză.
Și mă opresc pentru o clipă. Iar atunci, corpul meu se dezlănțuie. Picioarele plâng de fericire precum un sclav eliberat din lanțuri, inima se liniștește, creierul urlă că supliciul s-a terminat și tot corpul, din creștet până în talpă este inundat cu ce pot descrie a fi un orgasm. Cât de bine este să te oprești. Să te oprești și să nu mai pornești. Să mergi până la final sau chiar să abandonezi.
Iar în acea clipă, creierul se trezește din beția de fericire. Își amintește de sutele de ore de antrenament, de planuri, de sacrificii și dureri, care s-ar duce pe apa sâmbetei. Și de ce? Că ești "obo"? Că te doare oleacă? Aruncăm naibii la gunoi tot și renunțăm? Așa facem când ne e greu? Dăm bir cu fugiții?
Atunci, dirijorul revine din pauză. Își dă părul pe spate, ia bățul, lovește măsuța și repune orchestra în mișcare. NU renunță nimeni! NU abandonăm! Digestie, tu primești tacet.
Umerii se relaxează, spatele se îndreaptă, picioarele își ambalează motoarele, dinții se strâng, plămânii și inima strigă din răsputeri "Dă-i tare! Putem mai mult! Să te văd!". O lacrimă singuratică se prelinge pe obraz. Corpul meu devine susținătorul meu. Nu mă lasă la greu. Nu mă abandonează.
Mă apropii de final și aud uralele oamenilor. Văd linia de finiș și atunci, dirijorul trage cu tunuri ca în uvertura lui Tchaikovsky.
"Hai, mai tare! Hai, că poți!" strigă creierul, inima, picioarele, plămânii toți la unison.
300 de metri... 200 de metri... 100 de metri... 42,2 kilometri. Și atunci, mă opresc.
Sunt felicitat de voluntarul care-mi pune medalia în jurul gâtului. Sunt felicitat de familie. Dar cel mai important, sunt felicitat de corpul meu și de creierul care-mi zice: "Bravo! Și când e următoarea cursă?".