Poem neterminat
Andrei Diaconescu
Andrei Diaconescu
De ziua mea, la 36 de ani, am făcut ce știu mai bine: am muncit. Am răspuns la e-mailuri și mesaje pe WhatsApp. Am părut interesantă pe zoom. Am rezolvat problemele altora. Am zâmbit frumos. Am prioritizat sarcinile. Am adăugat altele. Am salvat situații. Nu am refuzat nimic.
Răsfățul zilei? Un duș rapid. Un moment pentru mine, o clipă-n zi.
M-am uitat în oglindă. Obrajii palizi și uscați. Ochii roșii însoțiți de cearcăne. Corpul... funcțional. Sufletul? Pierdut, ofer recompensă cui îl găsește.
Telefonul își consumă bateria pe mașina de spălat zbârnăind continuu. Niciun mesaj cu adevărat real. Nimeni care să spună: "Hei, Diana. Tu. Tu cum mai ești?" Nu: taskuri personalizate și poze redirecționate cu urări de bine umplute cu belșug.
Și atunci a venit. Nu depresia. Nu ecoul singurătății. Nici măcar frustrarea acumulată sau deznădejdea.
Nu: nodulul.
Ferm prins în sânul mai mic, parcă de invidie față de atenția primită de celălalt.
Am stat pe jos în duș, udă, rătăcită, cu 72 de mesaje îngrămădite în memoria telefonului care așteptau ceva de la mine.
Nu am plâns, deși am vrut. Am simțit nodul din gât. Am simțit presiunea din stomac. Dar nu a ieșit nimic. Am învățat de mică să nu dau glas lacrimilor. Totul trebuie să moară în interior, doar eram fata lui tata, băiatul care nu s-a mai născut, băiatul care am încercat să devin pentru el.
Am ieșit mecanic din duș. Apa picura pe gresie, formând bălți mici, din lacrimi pe care eu nu le puteam vărsa. M-am șters cu prosopul aspru, frecându-mi pielea, înroșind-o, de parcă aș fi vrut să șterg și nodulul odată cu picăturile de apă. Dar el era acolo, sub degetele mele, o prezență rece.
O notificare nouă, un e-mail urgent de la birou. Lumea merge mai departe în ciuda descoperirii mele.
Mă simt mică în fața oglinzii. Ce te distruge în clipa asta nu e lipsa de motivație, e lipsa dorinței de a mai exista.
Oamenii cred că sunt o femeie deșteaptă, puternică, independentă. Nu e adevărat. Sunt doar programată să mor în picioare. Am fost lăudată pentru modestie. Promovată pentru sacrificii nesolicitate. Apreciată pentru că m-am lăsat folosită fără obiecții.
Nu mă plâng. Rezolv. Nu cer. Rezolv. Nu simt. Rezolv.
Nodulul? O problemă.
Am ridicat mâna, degetele reci atingând pielea încă umedă căutându-l, pipăindu-l. O presiune. Mai tare. Ca și cum aș fi vrut să-l împing înapoi de unde apăruse, să-l storc, să-l anihilez prin simpla forță a voinței și a disperării. Durerea a fost ascuțită, o arsură scurtă care mi-a tăiat respirația. Am strâns din dinți, simțind sub buricele degetelor rezistența lui densă, un sâmbure de piatră rece înfipt în carne vie. L-am apăsat, l-am frământat cu furie, o determinare brutală de a-l pulveriza, de a-l face să dispară, să nu mai fie. O secundă, două, zece. Pielea s-a înroșit și mai tare, am eliberat degetele tremurând ușor, lăsând o promisiune de vânătaie. El a rămas acolo, poate puțin mai sensibil, dar nu învins.
M-am privit din nou în oglindă. Cine voi fi?
Părul, șuviță cu șuviță, va lăsa în urmă un peisaj cranian selenar. Apoi pierderea feminității, nu doar ca o amputare fizică, ci și simbolică, o eroziune a însăși esenței sale. Greață constantă în stomac, oboseala membrelor, prăbușire, dependență de alții. O reconfigurare a întregii arhitecturi interioare, iar visul maternității... pierdut.
Voi începe să colecționez clipe. Gustul unei cireșe furate din castronul vecinului de salon. Poate un flirt cu un asistent care-mi caută venele. Țigara din baie. Ultimul volum din Game of Thrones și, cu puțin noroc, ultimul orgasm întreagă.
Apoi, după toate otrăvurile circulate prin mine, voi purta cicatricile ca pe niște bijuterii stranii, hărți ale unei geografii recucerite. Nu mă voi identifica cu boala. Voi fi mai mult decât un diagnostic; voi fi un poem neterminat.
Am clipit, scuturând din cap ca pentru a alunga o imagine neclară. Pierdere de vreme. Nu există eficiență în cele de mai sus. Timpul nu-mi permite.
Am șters telefonul aburit. Afișa 108 mesaje noi, majoritatea începând cu urgent, repede, prioritate maximă, și câteva cu urări timide. Cu o mișcare de deget l-am trecut pe modul avion. Prima senzație? Rușine. Rușine că îndrăzneam să nu mai fiu disponibilă fără să justific, fără să anunț. Apoi liniște. O liniște care nu-mi cerea nimic.
Dar eu am o problemă de rezolvat. Mâna a găsit, fără ezitare, cuțitul pentru cuticule pe marginea chiuvetei. Am început să pictez baia în roșu.