Jurnalul inimii
Alexandru Ghearasămescu
Alexandru Ghearasămescu
Ziua 126
"Știi cum se nasc morții?". Știu cum se nasc. Știu. Astăzi ești și mâine îți crapă inima. Așa se nasc morții, în liniște și din senin. Fără să știi că ești măcar gravid. Doamne!
Astăzi am fost la endocrinolog. Nu înțeleg de ce m-au trimis. Aceleași reacții, aceeași rutină. Am recitat poezia, dar am văzut în ochii ei că făcea controlul doar pentru că era programat și mai mult ca să scape de mine. M-a palpat pe gât, apoi s-a îndurat și mi-a făcut o ecografie. Evident, încă o serie de analize. Alți bani. Nu înțeleg cum poate tiroida să îmi dea palpitații, dar din câte se pare e o glandă tare afurisită.
I-am arătat și pe brățară. Pulsul meu era 110, stând. A zis că e normal, că se cheamă "anxietate de halat alb". Mi-a luat până la urmă o tensiune. Asta era bună, cum e de fiecare dată, 12 cu 7. Măcar m-a felicitat pentru că țin un jurnal, a zis că ajută.
Ziua 137
Din nou aceeași poveste azi. Am rămas fără aer în metrou și pulsul era 140. Din senin. Palmele reci, transpirație și durere în piept. Mâinile amorțite și la un moment dat le-am simțit fără vlagă. Cu toată rușinea am rugat-o pe o doamnă să cheme salvarea. A zis că stă cu mine până vin paramedicii. Acum îmi dau seama că nici nu am apucat să îi mulțumesc. Au ajuns cei de la metrou. Aveau de toate. Mi-au făcut un EKG pe loc, dar a ieșit bine. Iar.
Ziua 140
"Știi cum se nasc morții?" Știu cum s-a născut Petru acum 6 luni. Mâine am vizită la endo din nou. Pentru analize.
Ziua 141
Aproape că nu am putut pleca de acasă astăzi. Parcă a fost mai rău ca niciodată. Mi s-a făcut rău, am crezut că... mă duc. Am avut și amețeli și o senzație că nu calc pe ceva stabil. Foarte ciudat. Pesemne nu ajungea suficient sânge la creier sau ceva. Evident, din nou durere în piept și amorțeli pe umărul stâng.
Am ajuns la endo, iar tipa îmi spune că nu am nimic la glandă. "Toate analizele v-au ieșit bine", dar pacientul e mort. Am simțit că vorbesc cu pereții. Trebuie să ajung cu toate analizele astea înapoi la cardio. Sunt curios acum ce o să-mi mai zică.
Coșmarul continuă... și totuși e mai bine așa că dacă s-ar opri... Nu vreau să mă nasc, la naiba!
Ziua 160
Am renunțat la bazin. E clar că nu pot face efort sau cel puțin până se rezolvă treaba asta. Acum trebuie să am grijă ce mănânc. Dacă mă îngraș e rău. Momentan - 78 kg, cu un indice de grăsime bun.
De câteva zile furnicăturile și paresteziile, cum le zic ei, nu prea au mai fost. Poate trăgeam prea mult de mine la antrenamente? Nu știu. E clar totuși că e o schimbare. Din momentul în care am renunțat, s-au rărit.
Peste 3 zile ajung în sfârșit la cardio. Acum, mă gândesc că poate nu o să aibă ce să mai verifice. Căcat!
Ziua 163
Azi m-au făcut nebun. Nu pot recunoaște că sunt niște tâmpiți sau că nu se pricep. În schimb, m-au trimis la psihiatrie. Niște cretini. "La inimă nu aveți nimic. E posibil să fie ceva de la neuro, dar cel mai probabil" - l-am văzut cum se codește - "ar ține de psihiatrie. Pare o anxietate foarte puternică". Un dobitoc. Bine că nu m-am enervat, că iar o lua inima razna. A încercat să îmi arate pe foile alea că totul este în parametri, dar când i-am zis că eu totuși am simptome de infarct, a ridicat din umeri. Bani aruncați pe fereastră. Mă mai scot și nebun.
Ziua 200 (cred)
Am obosit. Coșmarul continuă. Parcă trupul ăsta este împotriva mea.
Nu am mai scris de aproape 2 săptămâni. Totul e la fel. Într-un final am ajuns la neuro. Aștept rezultatele la RMN. Parcă văd: "sunteți bine, domnule Pascu!".
La RMN - altă experiență, dar mi-e lehamite să scriu despre ea. Nu mai pot. Nici nu înțeleg de ce mai scriu. De s-ar opri odată.
Ziua 210
M-au scos nebun. Poate că sunt. Nu știu, dar nu mai pot. Pare că e mai greu de trăit decât de murit. În două zile am prima programare. La cum stă treaba, nu cred că o să mor până atunci.