Ferestrele Trentine
Viorel Prodan
Viorel Prodan
Am ieșit singur din spital și pe picioarele mele. Le-am spus tuturor că nu au de ce să vină. Nu azi. Simțeam, în toată fibra mea, nevoia de a relua viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ca și cum bucățile lipsă din mine ar fi fost încă acolo.
Am luat fișa de externare, am trecut de ușa deschisă de un portar zâmbitor și am mers spre parcare.
Urma să o sun pe Elisa din mașină. Să știe că am ieșit, dar și că merg la birou. Să nu-și piardă vremea cu pregătiri inutile. Să ia totul ca înainte. Speram să înțeleagă, fără să-i spun că am nevoie să înțeleagă.
Înainte să deschid portiera, m-am oprit. Am inspirat adânc aerul din jur. Parcarea era umbrită de copaci înalți. Frunzele de un verde crud, presărate cu alb, florile castanilor.
Natura se schimbase cât am lipsit. Și, odată cu ea, parcă și orașul meu.
Mi-a lipsit Torino.
Deschid portbagajul, îmi las geanta. Se închide cu un clic familiar. Intru în mașină. Aerul e răcoros, mirosul odorizantului preferat mă întâmpină ca o rutină veche. Scaunul e setat exact pe poziția mea. Totul e la locul lui.
Totul pare normal.
Pornesc motorul, cuplez în viteză, iau volanul spre ieșire și încerc să o sun pe Elisa. Atunci vine primul fior - o înțepătură rece. Nu mai pot face toate astea deodată. O mână nu mă mai ajută.
Sau, mai bine zis, ce-a mai rămas din ea. Încă nu pot accepta că nu mai am degetele. Nici cele de la mâna stângă, nici cele mari de la picioare.
Forțez. În virajul la dreapta scap volanul, încercând să-l manevrez cu cotul. Urc cu roata pe bordură, frec o tufă de pe margine. Numărul nu se formează. Îl arunc pe banchetă și mă redresez.
Nu-i nimic. E timpul să învăț să împerechez telefonul cu bluetooth-ul mașinii. Sau îl rog pe Mario. Se pricepe. Sau măcar are răbdare.
Șoseaua e liberă și ajung repede în zona industrială. Poarta depozitului nostru e deschisă. Câteva mașini în curte - a lui Marco, a lui Luca. Altele necunoscute. Probabil clienți.
Locul meu de parcare e liber.
Vreau să intru prin depozit. Ard de nerăbdare să văd cum merg lucrurile. Am lipsit aproape două luni.
Pregătirea pentru competiție, drumul în Canada și aclimatizarea la temperaturile arctice, cursa care trebuia să dureze nouă zile. Pentru mine, s-a încheiat în șase.
Apoi toată tevatura. Transferul din Canada în Italia. Amputările. Refacerea.
- Ciao, Roberto.
E Marco. Ține în mână niște acte, zâmbește și vine spre mine. Ne îmbrățișăm.
- Cum ești? mă întreabă.
- Bine. Gata de acțiune.
Mă bate pe umăr.
- Roberto Massicione Zanda. Șeful nostru greu de frânt.
Sigur că a auzit de încercarea prin care am trecut. Toți au auzit. Dar nu s-a uitat către mâna bandajată. Mă privea doar în ochi.
- Imposibil de frânt, Marco. Cum stați cu livrările?
- În grafic. Clienții sunt mulțumiți.
- O iau către birou, ne vedem mai încolo.
Îmi face semnul ok-OK și se întoarce la numărat colete. Băiat bun Marco. Mă strecor printre stivele de cutii.
Ajung la ușa care dă înspre birouri. Geanta cu calculatorul o țin într-o mână. În cea bună. Rămân nemișcat câteva clipe. Prin hol, o văd pe Francesca, vorbea la telefon. Mă vede, se zorește să vină să-mi deschidă ușa. A fost probabil privirea mea cea care a oprit-o. Îmi pun geanta între genunchi, trag de ușă, o blochez cu umărul și intru. Dar deja Francesca plânge.
O îmbrățișez, pe urmă mă trag în spate să-i prind privirea. Și ea știe că trebuie să ignore situația. Dar ea se uită la mâna mea și plânge și mai tare.
- Francesca, acum merg în birou. Te chem mai târziu cu vânzările pe trimestrul ăsta.
O las în urmă sughițând și intru în chicinetă, să-mi fac o cafea. Îmi lipsise cafeaua asta.
Intră după mine Luca. Ne îmbrățișăm.
- Arăți bronzat pentru cineva venit de la Cercul Polar.
- Am fost mult mai aproape de soare, Luca.
Râde. Aparatul îmi macină un espresso.
- Trebuie să povestim, Roberto. Avem niște cereri noi în Slovenia și cred că e momentul să găsim un reprezentant acolo.
Așa. La obiect. Provocări, timp neirosit. Muncesc focusat. Nu mai mult de 6-8 ore pe zi. Restul timpului mi-l las pentru antrenamente și pentru fetele mele. Luca nu mai pierde vremea cu vorbitul mărunt. Într-o oră îl aștept la mine în Birou.
Biroul meu e, să zic așa instrumentul meu de muncă. O încăpere simplă, o masă - două scaune, polițele cu medaliile și cupele.
Încăperea e curată, se simte aerul proaspăt. Mă opresc în fața raftului cu medalii. Cursele cele mai grele. Marrakesh Ultra Run - 2 zile prin deșert. MontBlancul, UltraK-ul de la Atena. Alături, fotografia Chiarei din vacanța familiei la Trento - ferestrele acelea sculptate, cu obloane albastre. Ultima vacanță cu fiica mea copilă.
Sună telefonul. E Lorenzo - avocatul nostru. Mă așez pe scaun, mă las pe spate în îmbrățișarea moale a scaunului acoperit în piele. Îi răspund.
- Ciao, Lorenzo
- Ciao, Roberto. Tutto bene?
- Așa de bine cum poți fi într-o zi de luni, după o lungă vacanță.
Râde, apoi trece la subiect. L-a sunat Elisa. I-a cerut să deschidă proces organizatorilor Yukon Arctic Ultra. Nu-mi venea să cred.
- Lorenzo, sper că nu ai făcut nici un demers.
- Am vrut să vorbim înainte.
- Nici nu se pune problema. Ei nu au nici o vină.
- Avem un caz solid, Roberto. Ei trebuiau să observe starea ta.
- Starea mea.... Ce stare!?
Face o pauză. Îl aud cum inspiră adânc. De obicei nu mă menajează și simt cum asta mă irită.
- Nu știu ce ți-a spus Elisa, dar chestiunile astea mă privesc doar pe mine. Tu știi asta.
- Roberto, poate ar fi bine să discutați voi doi. Tu și Elisa. După ce vă aliniați, propun să ne vedem la noi. Giulia chiar mi-a propus să vă chemăm la cină.
Vocea îi era calmă. Binevoitoare.
- Bine, Lorenzo, o sun pe Elisa.
- Ok. Să știi că avem un caz destul de solid.
- Ciao, îmbrățișări Giuliei.
- Ciao.
Formez numărul Elisei. Dincolo de geamul biroului, aud motorul domol al stivuitorului. Un camion trece lent pe stradă.
Elisa răspunde vesel:
- Te-ai răzgândit și vii acasă?
Zâmbesc. Viața fără ea ar fi cenușie. Defectă.
- Am de semnat câteva acte. Dar nu o să întârzii la cină.
- Asta e bine.
Fac o pauză. Vreau să încep calm. Știu că sunt dificil când vine vorba de decizii.
- Elisa, m-a sunat Lorenzo. Știu ce vrei, dar aș prefera să nu mergem pe drumul ăsta.
- De ce nu? Roberto, era să te pierdem. Oamenii ăia nu și-au făcut treaba.
- De ce spui asta?
- În checkpointul acela trebuia să fie cineva. V-au lăsat singuri, noaptea, între ghețuri. N-au respectat procedura.
Inspir adânc. Îi înțeleg furia. Dar acela a fost ultimul checkpoint. Din 40 de înscriși, doar șapte am trecut de penultimul. A fost cea mai friguroasă ediție din istoria cursei. O cursă bună de câștigat.
- Și dacă ar fi fost cineva acolo, crezi că s-ar fi schimbat ceva?
Ea tace. Inspiră. Aud tremurul în respirație.
- Cei doi norvegieni au spus că ai început să faci flotări.
Îmi amintesc de Hans și Thomas. Se încălzeau în refugiu. Erau epuizați. Eu nu. Eu eram bine. Mă odihnisem în checkpointul anterior. Mâncasem. Mă hidratasem.
- Mă țineam în formă.
- Și le-ai spus că ai văzut niște ferestre. Roberto, sunt semne clare de hipotermie. Oricine cu un pic de experiență știe asta.
Le-am spus că nu voiam să rămân. Mi-au zis că Tibi, românul, vrea să termine fără să mai oprească. Să parcurgă ultimele etape dintr-o singură bucată.
- Altceva le-am spus.
- Nu mai știu ce să cred. Vreau să-i dăm în judecată pe canadieni. Ai fost la un pas de moarte.
Ușa biroului se întredeschide. Francesca își strecoară capul și o mână cu documente. Îi fac semn să intre.
- Nu pot, Elisa. Azi mă înscriu pentru cursa de anul viitor. N-aș putea să particip și, în același timp, să mă judec cu ei.
- Cum să te înscrii?! Am crezut că a fost doar o nebunie pe patul de spital...
Tace.
Îi arăt Francescăi unde să lase hârtiile. Le pune pe birou și iese.
Elisa închide. Și nu știu dacă doar a oftat... sau a izbucnit în plâns.
Poate că e mai bine așa. Nu vreau să ajungem la discuții aprinse. Elisa a stat cu mine în spital săptămâni întregi - aproape nemișcată. Vorbeam doar despre cum eram noi, odată. A fost o condiție pe care i-am pus-o din prima zi.
Chiara, în schimb, n-a acceptat nicio condiție. Cei din jur îi spuneau "o nebunie". Ea a spus "psihoză". Și după o discuție aprinsă - pe care n-o mai țin minte clar, poate și din cauza calmantelor - Chiara a încetat să mai vină. Dar dacă era ceva care-mi injecta direct în sânge forța de a mă reface, era prezența fiicei mele. Și știa asta.
Am întrebat-o pe Elisa de ce nu mai vine. Mi-a spus că are cursuri, la Milano. Dar la ce cursuri, în mijlocul verii? m-am întrebat.
Sună telefonul. Tresar. E melodia pe care i-am asociat-o Chiarei. Pe ecran apare numărul ei. Și fotografia.
Studentă. Părul întunecat, coborând pe umeri. Ochii vii, ca ai Elisei.
Vocea Chiarei e neutră. Nu rece, dar reținută.
- Ciao, tata.
- Ciao, scumpete.
- Mi-a spus mama că ai ieșit. Că ai vrut să nu te aștepte nimeni. Că ai condus singur până la birou.
- În cazul tău aș fi făcut o excepție.
Dar vocea ei nu se schimbă.
- Și mi-a mai spus ceva.
Nu știu de ce, dar de fiecare dată când o simt critică, inima mi se ghemuiește. Nu o face în fața niciunei provocări - deșert, fiorduri, ghețuri. Doar în fața ei.
Poate de teamă să nu pierd cursa pentru inima fiicei mele. Tac. Știu ce urmează. Văd finalul și nu-mi place. Eu și Chiara suntem la fel - nu cedăm.
- Vrei să te întorci.
Nu era o întrebare. Era o acuză.
- E singurul lucru care contează.
E pregătită pentru orice spun. Calmă. Clară.
- Îți amintești ce-am vorbit ultima dată când ne-am văzut?
- Că o să mă întorc acolo.
- Înainte de asta. Mi-ai povestit ce ți s-a întâmplat. Eu am spus că a fost un episod de psihoză - poate de la analgezice sau anestezice, ce ți-au dat. Tu ai spus că mintea îți era mai limpede ca niciodată.
- Oi fi spus.
- Și ai mai spus că îți amintești exact ce s-a întâmplat.
- Asta îmi amintesc.
- Spune-mi.
- Ce?
- Ce ți s-a întâmplat.
- Acum? Haide la cină. Eu și mama te așteptăm.
Vocea i se rupe ușor, dar e hotărâtă.
- Acum!!
Imaginile sunt toate acolo. Trăirile, frigul, omul din casă. Le simt limpede, ordonate, ca niște obiecte într-un sertar bine închis. Trebuie doar să i le mai spun o dată Chiarei.
Mă las pe spate. Mâna bandajată atinge tăblia biroului. Pentru o clipă, am senzația că cele cinci degete sunt încă acolo. Doar pentru o clipă. Apoi, zidul realității se ridică iar - bandajul acoperă doar absența.
- Am plecat din checkpoint după nici o oră de pauză. Auzisem că Ușeriu nu mai vrea să oprească. Voia să tragă până la capăt. Nu puteam să-l las să-mi ia locul.
Cerul era ca o sticlă neagră. După vreo două ore, am ieșit dintre pâlcurile de pini. În față, doar un câmp alb, vremea ștersese orice urmă.
Vântul bătea dinspre est, făcea frigul mai pătrunzător. Uneori ridica zăpada în valuri. S-a luminat, dar nu mai eram sigur că merg în direcția bună. GPS-ul zicea da. Instinctul, nu.
Apoi am văzut o pată întunecată. Mi-a luat ore să ajung. Era o casă, cu etaj, acoperiș țuguiat și un horn. Doar la vederea ei nu-mi mai era frig.
- Nu-ți era frig?!
Dacă aș fi putut, aș fi convins-o. I-aș fi adus argumente.
- Nu. Eram doar... curios. M-am apropiat. La parter, un om m-a strigat prin fereastră. Mi-a spus să las sania la colț și să vin la ușă.
Vocea Chiarei e moale. Aproape frântă.
- Ți-a vorbit? Ultima așezare era la peste 300 de kilometri în sud.
Mi se învălmășesc în minte voci, zgomot de elicopter, chipuri cunoscute și străine, sprâncenele stufoase ale omului - ca o coadă de vulpe polară.
Dar ferestrele... Da. De ele sunt sigur. Erau șapte ferestre.
- Și altceva?
Vreau să scap.
N-ar trebui să spun mai mult. Nici nu știu dacă aș putea.
- Apoi...
Ezit. Caut cuvintele, dar ele nu vin ordonat.
- Vocea românului... alte voci...
Tac o clipă.
- Elicopterul. Spitalul din Canada. Apoi Torino.
Vocea ei devine tăioasă. Chirurgicală.
- Îți spun eu, tata, cuvintele tale: omul din casă ți-a spus că te primește doar dacă îi dai câte un deget pentru fiecare. Șapte concurenți. Șapte degete. Și ai făcut-o.
Tac. Aș vrea să o contrazic. Dar mi-e teamă că are dreptate. Sau că, mai rău, nici nu mai contează.
- După aia, ți-a spus să-ți lași haina și căciula în cuier și să intri în camera ta. Așa te-a găsit Ușeriu. Cu sângele înghețat în jur și hainele, mânușile, împăturite lângă tine. Și tu vrei să te întorci acolo.
Când plânge, vocea ei capătă tonul Cristinei.
Cum să-i explic? N-a fost acolo. Și nu e atât de simplu. Să spui ce a fost. Ce n-a fost. Ce îți amintești. Ce te minte.
- Chiara...
Plânge.
Tace câteva secunde. Apoi întreabă, cu o liniște care doare:
- Ce ferestre erau, tată?
Nu vreau să răspund. N-ar trebui. Dar cuvintele vin singure.
- Ferestre... cu modele Trentine, Chiara.
Mă aud spunând-o și parcă altcineva vorbește
- Așa cum se fac în nordul Italiei.
Și atunci începe să plângă iar. Îmi spune că nu mai poate. Că nu mai vrea să mă vadă așa. Mă imploră să fac ceva.
Închide.
Mă aplec peste teancul de hârtii lăsat de Francesca. Facturi. Acte adiționale. Un extras bancar.
Și, printre ele, cererea de înscriere pentru Yukon Arctic Ultra. Anul viitor.