Această experiență personală a devenit și motorul implicării sale profesionale. Nicoleta lucrează în zona angajării persoanelor cu dizabilități, contribuind la inițiative care susțin incluziunea și accesul real pe piața muncii. Participarea la spectacolul Supernormali a adus însă și o direcție neașteptată în parcursul ei: scena ca spațiu de dialog despre corp, intimitate și stigmele care încă înconjoară dizabilitatea. Astăzi vorbește cu entuziasm despre bucuria de a fi pe scenă și de a juca alături de colegii ei, actori profesioniști și performeri.
Mirela Sandu Gheorghiu: Pentru cei care nu te cunosc, cine este Nicoleta Profir și cum te-ai descrie în câteva cuvinte?
Nicoleta Profir: Nicoleta Profir este, înainte de toate, un om curios și deschis către viață. Am 35 de ani și simt că am venit aici să experimentez cât mai mult, să mă bucur de oportunități și să cresc prin fiecare experiență, chiar și prin cele care par dificile la început.
În prezent trăiesc și experiența vieții ca persoană cu dizabilitate - folosesc cârje și, din ce în ce mai rar, scaunul rulant, pentru că recuperarea mea evoluează frumos. Este o etapă care m-a învățat mult despre răbdare, adaptare și puterea comunității.
Profesional, lucrez în zona angajării persoanelor cu dizabilități. Mă ocup atât de partea de educare și informare, cât și de dezvoltarea de strategii concrete prin care să aducem mai multe persoane cu dizabilități pe piața muncii. Fac și advocacy, colaborând cu instituții și organizații pentru a crea contexte mai accesibile și mai incluzive.
În același timp, organizez o comunitate dedicată persoanelor cu dizabilități care își doresc să intre pe piața muncii. Avem sesiuni interne despre identitate profesională, invităm specialiști din țară și din străinătate care ne vorbesc despre adaptarea la locul de muncă și despre nevoile reale ale angajaților cu dizabilități.
M.S.G.: Din ce îmi povestești, pari o persoană foarte activă. De unde îți iei energia și motivația pentru a face toate aceste lucruri?
N.P.: Viața mea a avut multe pauze. Perioada de acum este una foarte activă, dar nu a fost mereu așa. Dizabilitatea mea a apărut în urma unui context medical și au fost ani în care am fost mai mult sau mai puțin imobilizată la pat. Depindeam de părinți pentru lucrurile cele mai simple - să mă întoarcă, să mă spele, uneori să mănânc sau să beau apă, pentru că nu puteam ține nici măcar o cană în mână. Afecțiunile au fost articulare, cu dureri și deformări care îmi limitau aproape orice mișcare. Au fost opt ani în care tavanul era, la propriu, cel mai constant "peisaj" din viața mea.
Cred că energia și motivația de acum vin tocmai din acea perioadă. E un fel de compensare, dacă vrei. Faptul că astăzi pot să mă mișc, că nu mai doare la fel, că pot să aleg, să construiesc, să contribui - toate acestea le trăiesc cu un entuziasm pe care atunci nu aveam cum să-l simt. Fiecare zi în care pot face ceva este un privilegiu. Și atunci mă implic în tot ce pot, pentru că știu cum e să nu poți. Energia mea vine din recunoștință, iar motivația vine din dorința de a transforma anii aceia de neputință într-un sens - pentru mine și pentru alți oameni care poate încă sunt în perioada lor de privit în "tavan".
M.S.G.: Ce îți dă energie și ce te alimentează să faci toate lucrurile în care te implici?
N.P.: Energia și bucuria mea vin din faptul că văd, concret, că evoluez. De exemplu, faptul că merg acum cu cârjele - poate pentru alții pare un detaliu mic, dar pentru mine este uriaș. Au fost ani în care nu m-am putut ridica deloc pe picioare. Iar acum pot. Și fiecare pas este o victorie. Îmi dă energie și faptul că m-am mutat singură. De aproape zece luni locuiesc pe cont propriu, chiar dacă sunt în același cartier cu părinții mei. A fost o experiență în același timp grea și extraordinar de frumoasă. Să gătesc singură, să spăl, să întind rufele, să mă organizez - lucruri aparent obișnuite, dar pentru mine înseamnă recâștigarea independenței după opt ani de dependență.
Am trăit dependența la o vârstă adultă, și nu e ușor. Tocmai de aceea, acum mă hrănește comparația cu perioadele cele mai grele. Când mă uit în urmă și văd de unde am plecat, îmi dau seama că sunt bine. Că pot. Și asta îmi dă nu doar energie, ci și respect față de mine și o dorință autentică de a trăi, de a mă implica, de a construi.
M.S.G.: Cum ai aflat despre castingul pentru Supernormali?
N.P.: Știam deja de spectacolul Nicio pastilă magică, în care joacă alte persoane cu dizabilități, și îmi amintesc că, după ce l-am văzut, m-am întrebat de ce nu aflasem mai devreme de casting. A fost un moment în care mi-am dat seama că poate ar trebui să fiu mai atentă la astfel de oportunități. La scurt timp, am văzut pe Facebook un anunț postat de Consiliul Național al Dizabilității despre castingul pentru Supernormali. Și a fost ceva foarte intuitiv în decizia mea. N-am stat să analizez prea mult. Am citit finalul, am văzut că trebuie două poze și un video scurt, le-am făcut și le-am trimis.
Simțeam pur și simplu că vreau asta. Că îmi doresc să fiu acolo. A fost o siguranță pe care nu știu exact de unde o aveam, dar era foarte clară în mine - că asta e pentru mine, că e ce trebuie. Și, dincolo de emoții, a fost mai mult un sentiment de asumare și de încredere.
M.S.G.: În copilărie sau în adolescență ți-ai dorit vreodată să faci teatru?
N.P.: Eram foarte mică, cred că înainte să merg la școală, când în familie se discuta des despre actori și teatru. Tatăl meu a făcut câțiva ani de actorie, înainte să aleagă dreptul, așa că subiectul era prezent în casă. Și da, m-am gândit atunci cât de frumos trebuie să fie să fii actriță. Era o fascinație, o curiozitate de copil.
Totuși, drumul meu a fost altul. Am urmat contabilitate și informatică de gestiune - și chiar îmi place. Îmi place matematica, îmi place logica, îmi place structura. Sunt dintre acei puțini oameni care chiar se bucură când deschid un Excel. Îmi construiesc strategiile în tabele, fac rapoarte, pun lucrurile în ordine și mă împlinește partea asta riguroasă și organizată. Nu simțeam neapărat nevoia de artă pentru că zona asta mai structurată îmi oferea sens și satisfacție.
Dar cred foarte mult că venim pe pământ să experimentăm. Și că, atunci când sufletul îți șoptește "mi-ar plăcea să încerc asta" merită să asculți. Poate nu e despre a schimba tot traseul, ci despre a-ți permite să explorezi. Iar pentru mine, teatrul a devenit tocmai genul acela de experiență pe care am simțit că vreau să o trăiesc.
M.S.G.: Și cum a fost experiența castingului pentru tine?
N.P.: Castingul a fost, pentru mine, mult mai mult decât o probă artistică. A fost o continuare firească a unor întrebări pe care mi le puneam deja de ceva timp. Zona sexualității persoanelor cu dizabilități era un subiect pe care îl exploram în comunitate și în discuțiile cu prietenii. Pentru mine, odată cu apariția dizabilității, partea de relaționare intimă s-a oprit brusc. Mi-am spus: "Întâi trebuie să mă fac bine, apoi vedem." Și așa au trecut anii - unul, doi, trei... până la unsprezece - în care nu am mai avut o relație afectivă. Întrebările au rămas însă acolo. Le aveam eu, le aveau și alții. Am început să discut în comunitate, cu persoane nevăzătoare, cu oameni în scaun rulant, cu alte diagnostice. Îi întrebam cum trăiesc ei relațiile, ce înseamnă pentru ei intimitatea, familia, ideea de a avea copii. Erau lucruri la care nu găseai răspuns la o simplă căutare pe Google. La un moment dat, Andreea - care studia psihologia și își făcuse lucrarea de licență pe tema desexualizării persoanelor cu dizabilități - a venit la noi după un spectacol. Discuțiile cu ea m-au ajutat mult să mă înțeleg pe mine și să înțeleg mai clar contextul social în care trăim.
Așa că, atunci când a venit castingul, subiectul mi s-a părut extrem de relevant și personal. Nu era doar un rol. Era o temă care mă preocupa real, pe care o trăiam și pe care simțeam nevoia să o aduc în spațiul public. Dincolo de emoții, a fost un sentiment că pot transforma o întrebare personală într-un dialog mai larg.
M.S.G.: Textul scris de Esther F. Carrodeguas nu este deloc ușor de digerat. Care a fost reacția ta când l-ai citit prima dată?
N.P.: Nu am citit textul înainte să vin la repetiții. L-am descoperit aici, împreună cu ceilalți. La casting citisem doar un fragment - o bucată din scena cu mama și tata - și, sincer, nu înțelesesem mare lucru. Știam că tema are legătură cu sexualitatea persoanelor cu dizabilități, dar nu observasem în anunț partea legată de asistentele sexuale și nu știam exact în ce direcție merge textul. Când am început lecturile, prin august, la Institutul Cervantes, îmi amintesc că stăteam lângă Titus Alin Apostu și, la aproape fiecare scenă, ne uitam unul la altul cu ochii mari. Era genul acela de reacție: «În ce ne-am băgat? Cum ieșim de aici?» A fost un șoc. În comunitatea persoanelor cu dizabilități ne cunoaștem între noi și există și teama de a nu fi perceput greșit, de a nu fi înțeles într-un mod nepotrivit. Așa că primele zile au fost intense, cu multă surpriză și confuzie. Nu știam exact cum o să ducem textul până la capăt, dar nici nu mai era loc de dat înapoi - fusesem deja selectați. După acel prim șoc, însă, a venit o etapă foarte interesantă: ne-am relaxat și am început să ne asumăm textul. Am lucrat la adaptare împreună cu Alex, am început să inserăm și noi lucruri mai incomode sau mai "rebele". Și, treptat, ce părea greu de dus a devenit un spațiu de explorare și libertate.
M.S.G.: Te-a ajutat experiența asta să depășești anumite bariere sau inhibiții?
N.P.: Da, cu siguranță. A fost un exercițiu mare de dezinhibiție. Procesul acesta ne-a dus într-un punct în care putem vorbi deschis despre orice, cu oricine. La început existau rețineri, poate frici legate de cum vom fi percepuți, dar, lucrând constant cu textul și cu echipa, am ajuns să simțim că vorbim despre ceva firesc. Subiectele care, în mod normal, sunt evitate sau spuse în șoaptă au devenit parte dintr-o conversație onestă. Și atunci ajungi să spui: stați puțin, despre ce ne ferim, de fapt? Asta e o realitate. Asta e o normalitate.
Cred că experiența asta m-a ajutat să îmi asum mai clar vocea și să nu mai simt nevoia să îndulcesc sau să ascund lucruri doar pentru că pot incomoda. În spațiul acesta de lucru am învățat că vulnerabilitatea și sinceritatea pot fi extrem de puternice.
M.S.G.: Cum a fost pentru tine să joci alături de actori profesioniști, în condițiile în care tu nu aveai experiență în teatru?
N.P.: La început nu m-am gândit foarte mult la diferență. În conversațiile dintre noi ne-am dat seama că, de fapt, fiecare veneam cu niște abilități. Eu, înainte ca dizabilitatea să se agraveze, fusesem implicată în asociații, făcusem public speaking și traininguri. Alin Apostu făcuse streaming online, avea exercițiul interacțiunii cu publicul, iar Loredana Stoian este profesoară. Probabil că și aceste lucruri au contat în selecție. Dar diferența s-a simțit. Publicul spune adesea că nu se vede, dar noi, la repetiții, o simțeam clar. Modul în care actorii profesioniști construiesc un personaj e cu totul diferit. Ei explorează, caută, schimbă tonuri, voci, atitudini. Vlad Pânzaru, de exemplu, a îmbogățit spectacolul cu o mulțime de mini-personaje. Era fascinant să vezi, la fiecare repetiție, ce mai aduce nou. Pentru mine, procesul a fost aproape invers. Eu am simțit că trebuie întâi să știu textul perfect, ca să fiu sigură că nu greșesc. Îl învățam pe de rost și credeam că trebuie doar să îl spun corect și atât. Abia apoi, treptat, am început să mă simt confortabil să mă joc cu el, să încerc tonuri diferite, să caut identitatea personajului. La ei părea că întâi descoperă personajul și apoi textul vine natural. La mine, textul era fix, dar personajul nu era încă viu. Cu ajutorul Marei Oprea și al echipei, am reușit să acopăr multe din lacune, însă și acum, la reluarea repetițiilor, înțeleg câtă meserie și cât exercițiu există în spatele actoriei. Pentru mine a fost o școală intensă. Și, în același timp, o experiență care m-a scos complet din zona de confort.
M.S.G.: A existat un moment în care ai simțit că începi, cu adevărat, să înțelegi personajul? Care a fost acel moment?
N.P.: Da, a existat un moment foarte clar. La o repetiție, Mara mi-a explicat monologul meu folosind imaginea unui arc - începutul și sfârșitul sunt esențiale, iar dacă ai scoate miezul, tot ele ar susține sensul. A fost un moment de tip «aha». Repetasem monologul de mai multe ori până atunci și îl spuneam corect, dar nu îl înțelegeam în profunzime. Când am auzit explicația asta, ceva s-a așezat. Am început să văd structura, direcția, tensiunea din interiorul lui. Totuși, cred că cel mai confortabil am început să mă simt abia după primele două spectacole. La al treilea, am ieșit pe scenă și am simțit că textul vine din mine. Nu mai era un exercițiu de memorie vizuală, nu mai "recitam". Îl trăiam. Și cred că acela a fost momentul în care am simțit cu adevărat că personajul începe să fie al meu.
M.S.G.: În timpul spectacolelor vezi publicul sau îi simți reacțiile?
N.P.: Cred că, în cazul meu, e mai mult despre a simți decât despre a vedea reacții foarte clare. Joc și în scena mare, unde există mult dramatism, iar cele două monologuri ale mele sunt momente în care simt atenția publicului. O văd - în sensul că îi simt concentrați - dar nu există reacții vizibile. La început m-a surprins asta. În viața de zi cu zi, când vorbești cu cineva, primești imediat confirmări, reacții. În sală, spectatorul stă și absoarbe. Și nu eram obișnuită cu tipul acesta de "tăcere activă". Mai ales la primele spectacole, când recunoșteam fețe din public - prieteni sau cunoscuți - mă miram că nu îmi dau niciun semn, nici măcar din cap. Aveam impresia că poate nu ajunge la ei ce spun. Dar, treptat, am înțeles că asta e forma lor de a fi prezenți. Nu e lipsă de reacție, e concentrare. Și a fost un proces de învățare pentru mine - să nu mai caut confirmarea imediată, ca într-o conversație obișnuită, ci să am încredere că mesajul ajunge. Un alt lucru care m-a surprins a fost faptul că eu, fiind în puține scene și având și momente în care trebuie să cobor, să urc scări, să mă schimb, să mă machiez, nu am văzut niciodată spectacolul cap-coadă. Am descoperit anumite momente doar la repetiții și am avut reacția: «Wow, asta se întâmplă în spectacolul nostru?»
A fost interesant să înțeleg și asta - că actorul nu vede întotdeauna întregul, ci trăiește doar bucata lui. Iar restul îl descoperă aproape ca un spectator.
M.S.G.: Privind înapoi, care etapă ți s-a părut mai grea: repetițiile sau spectacolele?
N.P.: Cred că partea cea mai grea a fost - și într-un fel încă este - perioada repetițiilor. Eu veneam dintr-o zonă în care eram obișnuită să învăț ceva, să livrez și să merg mai departe. La început, când intram în scenă cu ceilalți, îmi spuneam replica și așteptam ca ei să și-o spună pe a lor. Era aproape mecanic. Nu înțelegeam că trebuie să interacționez cu adevărat, să fiu prezentă în relație, nu doar să-mi spun textul. A fost un moment în care mi-am dat seama: "A, eu trebuie să am reacție, mimică, corp, să fiu acolo, în scenă, nu doar să trec prin ea." Și asta a fost o provocare. Chiar și acum, uneori, partea cea mai dificilă este să rămân prezentă tot timpul - să fiu atentă la ce fac ceilalți, la ritm, la energie, la schimbările din scenă. Nu e doar despre a ști textul, ci despre a face mai multe lucruri simultan: să reacționezi, să asculți, să intervii la momentul potrivit. Pentru mine, asta a fost cea mai mare diferență și cea mai mare provocare - să trec de la ideea de "vin, spun textul și plec" la a fi cu adevărat parte dintr-un organism viu, care este scena.
M.S.G.: Care a fost cea mai mare bucurie sau împlinire din perioada repetițiilor?
N.P.: Perioada repetițiilor a fost fascinantă. Chiar îmi pare rău acum că nu mai avem repetiții atât de lungi, pentru că era un spațiu în care descopeream permanent ceva nou. Una dintre cele mai mari bucurii a fost să o privesc pe Mara cum lucrează. Felul în care regiza scenele pornind de la emoții era incredibil. Dădea indicații atât de nuanțate, încât stăteam și mă gândeam: «Da, exact așa e!» Într-un conflict, de exemplu, nu e doar furie. Poate e și tandrețe, și iubire, și frustrare, și teamă - toate amestecate. Să văd cum construiește aceste straturi și cum le dă intensitate a fost o lecție în sine. Apoi, să-i privesc pe colegii mei - pe Vlad Pânzaru, pe Ruxandra Maniu, pe Ama Beschieru și pe Miruna Vatamanu - cum descoperă, cum experimentează, cum creează personaje aproape din nimic... era ca și cum asistam la nașterea unor lumi. Dintr-un text și dintr-un spațiu gol apăreau povești, emoții, relații. Cred că cea mai mare împlinire a fost tocmai faptul că am fost parte dintr-un mediu în care se creează ceva viu, din energie și imaginație. E un sentiment foarte special să fii martor și, în același timp, participant la acest proces.
M.S.G.: Îți dorești să mai participi la proiecte de genul acesta?
N.P.: Nu. Sunt foarte fericită și recunoscătoare pentru experiența asta, dar nu îmi mai doresc un alt proiect de genul acesta. Știu că multă lume spune «nu știi niciodată», dar eu chiar simt că pentru mine a fost suficient și exact cât trebuia. A fost o experiență extraordinară, dar și foarte grea. Și îmi dau seama că atunci când am vorbit despre ce a fost dificil, nici măcar nu am menționat partea tehnică. Țin minte că pentru o anumită scenă am repetat aproape trei ore doar pentru lumini - reluând bucăți din nou și din nou. La un moment dat simțeam că mintea mea pur și simplu spune «stop». Era prea mult. Pe lângă entuziasm și bucurie, a fost un proces care a cerut enorm de mult focus și prezență. Și fizic a fost solicitant. Au fost zile în care am stat peste 11 ore în teatru, pentru că trebuia să fim acolo și pentru repetiții, și pentru lumini, și pentru sunet, și pentru toate ajustările tehnice. A fost intens, pe toate planurile. Și tocmai pentru că a fost atât de special - cu echipa, cu colegii, cu tot ce am construit împreună - simt că vreau să rămână unic în viața mea. Să aibă un loc aparte, fără să fie repetat sau diluat. Așa îl păstrez ca pe o experiență completă și rotundă.
M.S.G.: Simți că spectacolul a contribuit la deschiderea mentalităților în jurul dizabilității?
N.P.: Da, cred că a contribuit. Și cel mai puternic exemplu pentru mine a fost reacția tatălui meu. Tata este un om foarte sobru, "la costum și cravată", și nu este deloc de acord cu limbajul vulgar în spațiul public sau în artă. Recunosc că mi-a fost teamă să vină la spectacol. La un moment dat chiar l-am rugat să nu vină, pentru că știam că există scene în care limbajul este foarte direct. Într-una dintre ele, cu Ruxy (Ruxandra Maniu), se folosește intens limbaj explicit și, stând în culise, mă gândeam: "Acum se ridică și pleacă." Aveam tot felul de scenarii în cap. Mă mutasem recent de acasă și îmi imaginam că o să-mi spună: "Întoarce-te acasă, ce faci tu aici?" Dar la final mi-a spus ceva care pentru mine a fost ca o revelație. Mi-a zis că spectacolul ar trebui să ajungă la cât mai multă lume, pentru că sunt mulți oameni care trăiesc astfel de realități, chiar dacă nu au neapărat o dizabilitate vizibilă. Pentru mine a fost confirmarea că da, spectacolul te face să-ți pui întrebări. Pentru că stigma există. O întâlnim zilnic. Lucrez în zona angajării persoanelor cu dizabilități și știu cât de greu este să convingi chiar și echipe tinere, deschise, să angajeze o persoană cu dizabilitate. Avem în România aproximativ 5% persoane încadrate oficial într-un grad de handicap, în timp ce media europeană este în jur de 15%. Asta spune multe. Sunt oameni care nu își obțin certificatul tocmai de teama de a nu fi stigmatizați sau limitați profesional. Dacă un om ca tatăl meu - care avea rezerve clare - a putut să plece din sală cu perspectiva schimbată, atunci cred că da, spectacolul reușește să deschidă minți.
M.S.G.: Apropo de accesibilitate, ți s-a întâmplat să vrei să mergi la un spectacol și să nu poți intra din cauza lipsei facilităților pentru persoane cu dizabilități?
N.P.: Da, mi s-a întâmplat. Am mers la spectacole la care, pur și simplu, nu am putut intra. Și mi s-a întâmplat și să mi se spună că spațiul este accesibilizat, dar, în realitate, să nu fie conform. De exemplu, la un teatru exista o rampă mobilă la intrare, dar în fața ei era parcată o mașină. Practic, nu aveam cum să o folosesc. A trebuit să fiu ajutată să urc pe lateral, ceea ce nu înseamnă acces real, ci improvizație. Cred că este foarte important să înțelegem că accesibilizarea are norme clare. Nu e suficient să "pui o rampă". Ea trebuie să aibă o anumită înclinație, o anumită poziționare, să fie funcțională în mod real. Altfel, doar bifăm o condiție, fără să asigurăm cu adevărat accesul. Am fost și în săli care sunt accesibilizate - inclusiv aceasta, pe care am descoperit-o recent - și diferența se simte imediat. Când accesul este gândit corect, nu mai ești pus în situația de a cere ajutor sau de a te simți incomod. Însă mai este mult de lucru, mai ales în cazul instituțiilor care funcționează în clădiri vechi. Teatrele țin, pe bună dreptate, la istorie și arhitectură, dar accesul persoanelor cu dizabilități ar trebui să fie la fel de important. Este o chestiune de drept, nu de opțiune.
M.S.G.: Ce îți dorești pe mai departe - atât pentru spectacol, cât și pentru tine, ca om?
N.P.: Pentru spectacol îmi doresc să ajungă în cât mai multe orașe și în cât mai multe teatre. Știu cât de mare este nevoia lui. Ne întreabă des oameni din comunitate: «Când îl puneți online?» Și le spunem mereu: stați puțin, poate venim la voi, poate îl trăiți în sală, pentru că energia din spectacol se simte altfel când ești acolo. Provocarea este, desigur, accesibilizarea. În multe orașe din țară există aceleași probleme legate de infrastructură, așa că va trebui să vedem cum putem gestiona partea asta logistică. Dar mi-aș dori foarte mult ca spectacolul să circule, să fie văzut de cât mai mulți oameni și, dincolo de orice recunoaștere sau premiu, să ridice întrebări. Pentru mine, unul dintre cele mai relevante momente a fost când o prietenă din Cluj, utilizatoare de scaun rulant, a venit la spectacol împreună cu o prietenă apropiată de-a ei. A doua zi, discutând, acea prietenă mi-a spus: «Nu am suprapus niciodată tema dizabilității cu tema sexualității, deși am lângă mine, de zece ani, o persoană cu dizabilitate.» Pur și simplu nu făcuse legătura. Și cred că aici este miza. Să aducă această suprapunere în conștiința oamenilor. Să înțeleagă că o femeie cu dizabilitate poate fi vulnerabilă - uneori chiar în propria familie - financiar, emoțional, fizic, sexual. Și că și bărbații, odată ce dobândesc o dizabilitate, pot ajunge în poziții de vulnerabilitate, în relații toxice din care nu știu cum să iasă, pentru că simt că depind, că nu mai sunt "întregi", că nu au dreptul să ceară.
Pentru mine, ca om, îmi doresc să continui să cresc, să-mi păstrez această curiozitate și această dorință de a experimenta viața. Și să rămân implicată în zona în care lucrez - angajarea persoanelor cu dizabilități, comunitatea, advocacy-ul. Dacă spectacolul provoacă discuții, eu îmi doresc să continui să le duc mai departe, în viața reală..
M.S.G.: Care este dorința ta cea mai personală pentru viitor?
N.P.: Cred că sunt două direcții importante pentru mine. Pe de o parte, îmi doresc să aduc cât mai multă schimbare în comunitate. Nu știu dacă schimbarea asta înseamnă proiecte mari sau lucruri foarte vizibile. Uneori poate înseamnă pur și simplu să răspund la un telefon și să stau de vorbă cu cineva care are nevoie. Și asta contează. Pentru că una dintre cele mai mari probleme este izolarea - faptul că nu ne vedem des, că nu avem mereu un cerc larg de prieteni, că nu avem spații suficiente de întâlnire și dialog. Dacă pot contribui la diminuarea acestei izolări, chiar și puțin, pentru mine e important. Pe plan personal, îmi doresc să continui să experimentez. Să încerc lucruri noi, să intru în proiecte care mă provoacă, să văd cum mă simt în contexte diferite. Îmi place ideea că viața e un spațiu de explorare și că, din când în când, putem juca roluri pe care nu le-am mai jucat până atunci. Cred că dorința mea cea mai personală este să rămân curioasă, vie și dispusă să mă provoc - fără să mă limitez la ce am făcut deja.