Anca Șugar: Rolul Edmund Tyrone este, într-un fel, vocea cea mai lucidă și cea mai vulnerabilă din Lungul drum al zilei către noapte. Cum se schimbă un actor după ce petrece luni întregi locuind în interiorul unei asemenea fragilități?
Nicu Mihoc: Când mă gândesc la Edmund Tyrone, nu pot să nu mă gândesc și la felul în care Timofei Kuliabin a lucrat cu noi. El are o sensibilitate și o fragilitate foarte speciale, iar eu cred că ceva din această fragilitate se regăsește și în personaj. În repetiții am descoperit treptat această dimensiune și am încercat să o las să mă conducă. A fost un proces foarte viu și foarte sincer, iar lucrul cu Timofei a fost esențial pentru mine.
A.Ș.: Mulți actori spun că nominalizările la premii nu contează, dar în același timp nimeni nu le ignoră cu adevărat. Ce spune o nominalizare UNITER despre momentul în care se află un actor în propria lui biografie artistică?
N.M.: O nominalizare aduce, înainte de toate, bucuria că cineva te-a observat. Premiile pot fi însă și periculoase, pentru că ridică așteptările celor din jur și, uneori, chiar pe ale tale. Dar ar fi o ipocrizie să spun că nu contează deloc. Contează, pentru că este o formă de recunoaștere a muncii tale.
A.Ș.: În ultimii ani, teatrul românesc pare împărțit între două energii: una care vrea să conserve marile texte și alta care vrea să le demoleze. Unde te poziționezi între aceste două forțe?
N.M.: Cred că undeva la mijloc. Shakespeare sau Cehov vor exista și fără noi, dar dramaturgia contemporană are nevoie de actori care să o ducă mai departe. Publicul de astăzi are alte întrebări și alte sensibilități, iar teatrul trebuie să vorbească și despre prezent. Dramaturgul de azi are nevoie de actori care să joace spectacole, pornind de la textele lui.
A.Ș.: Se spune că, la un moment dat într-o carieră, rolurile încep să-și caute actorul. În ce măsură este, sau poate nu este, Edmund Tyrone un astfel de rol pentru tine?
N.M.: La începutul carierei îți dorești foarte mult să joci și cauți roluri. Cu timpul însă, unele roluri apar în viața ta într-un mod neașteptat. Nu pot spune că eu l-am căutat pe Edmund Tyrone, dar poate că a venit într-un moment potrivit al drumului meu.
A.Ș.: Publicul vede rezultatul final, dar nu vede întotdeauna riscul. Care a fost riscul personal cel mai mare pe care ți l-a cerut acest rol?
N.M.: Pentru mine riscul a fost mai degrabă legat de procesul de lucru. Îmi place să lucrez cu regizori diferiți, iar fiecare întâlnire artistică înseamnă o provocare. Cu Timofei Kuliabin a fost o colaborare foarte bună, bazată pe încredere.
A.Ș.: Teatrul este adesea descris ca o artă a prezentului, dar piesa lui O'Neill vorbește despre memorie, vină și trecut. Cum pot aceste teme să ardă în prezentul spectatorului de azi?
N.M.: Când sunt pe scenă nu mă pot gândi la spectator în mod teoretic. Eu încerc să fiu cât mai sincer în relația cu personajul și cu partenerii de scenă. Restul aparține spectatorului.
A.Ș.: Dacă ai avea în sală un spectator care vine la teatru pentru prima dată în viață și vede acest spectacol, ce ți-ai dori să plece cu el acasă?
N.M.: Mi-aș dori să îl vadă pe Edmund Tyrone, nu pe mine. Dacă spectatorul pleacă gândindu-se la personaj și la povestea lui, atunci teatrul și-a făcut treaba.
A.Ș.: Mulțumesc mult pentru informații și pentru sinceritate.
N.M.: Mulțumesc și eu. A fost o plăcere.