Printre aragaze roșii - Manualul unei fete care a învățat să devină propriul ei foc

Bucătăria. Locul copilăriei mele. Spațiul ăla haotic format din patru pereți, o perdea cu cești de cafea, o floare care se chinuie să trăiască de ceva vreme, și prosoape de bucătărie cu sorenci. Ăla era locul unde ajungeam indiferent de ce se întâmpla în restul casei. Acolo toate drumurile se intersectau vrei nu vrei. Îi putem spune bucătărie, dar uneori era sală de judecată, alteori sală de ședințe, uneori era cancelarie. Bucătăria era locul unde se rezolvau lucrurile importante, unde se amânau chestiuni pe termen nedefinit. Când intrai acolo, simțeai o pâclă de adevăruri spuse doar pe jumătate și dureri ascunse cu totul. Ușa era aproape ieșită din balamale, masa era prea mică pentru câte persoane eram în casă, iar aragazul... Dumnezeule! Era animalul bătrân al familiei. Aragazul ăla era mai mare și decât mama. Și Pazvante Chioru probabil și-a făcut măcar o cafea la relicva mea stătătoare, care era băgată în perete milimetric.

Mereu fierbea ceva pe el. O supă cu carne de pui de țară, care necesită fierbere infinită și tot nu-i gata, un sos care nu ieșea niciodată la fel de două ori, cartofi pentru piure, dar uitați până se lipeau de fundul cratiței. Mâncarea era mai răbdătoare decât oamenii din jurul mesei: clocotea încet, își schimba textura, dădea semne discrete înainte să ardă, dar semnele acestea erau rareori luate în considerare.

Uneori mă opream și priveam la alții cum găteau. Vecina de la etajul doi care amesteca cu precizie în sosul de roșii, mama care făcea clătite atletice, arunca aluatul în aer și-l prindea cu tigaia, bunica care tăia ceapa fără să clipească, de parcă își rezerva lacrimile pentru evenimente mai importante. Eu doar priveam și făceam glume deseori. Mâncarea nu era doar mâncare; era o scenă. Câți draci, câte lacrimi, câte râsete am văzut în timpul preparării unui fel de mâncare, uhu. Sceneta cea mai amplă era undeva la Crăciun și la Paște. Dumnezeule! Nu doar de scenetă aveam parte, ci și de un întreg vocabular nou! Acum am crescut. Din păcate, deși încă iubesc culoarea roz, nu mai văd lumea așa. Și mi-am dat seama că acele scenete erau, de fapt, o reprezentare a lumii care fierbea, care se încerca să fie perfectă, dar se arsese în câteva locuri.

Auzeam des replica "Ai grijă că se arde!". Era o replică spusă din reflex, pentru că nimeni nu verifica cu adevărat. Nu era adresată nimănui, era o replică fantomă, care plutea în aer, amestecată cu mirosul de ceapă prăjită, de ulei încins și de lucruri amânate. Nimeni nu știa de termenul grabă. Se mai spunea ceva, se mai râdea puțin, se mai punea un capac. Hah. De parcă un capac pus la timp ar fi fost soluția universală. Îmi amintesc de oala cu lapte care a dat în foc și a curs peste ochiul aragazului. Nu a dramatizat nimeni, nu a țipat nimeni, doar am văzut o cârpă aruncată care ținea în ea acel "lasă, nu mai contează". Mirosul a persistat mult timp după. A rămas mai mult decât discuțiile care n-au mai fost purtate niciodată.

Aragazul meu era roșu. Dar nu nuanța aia erotică și intensă. Nici aia elegantă și dominatoare. Era un roșu de avertisment, încins și obositor, care nu iartă. Uneori credeam că aragazul ăla poate respira. Îi auzeam pulsul prin bezna de după miezul nopții. Părea că are personalitate: răbdător până la un punct, apoi brusc necruțător. Nu țipa, nu se supăra, nu negocia; își făcea treaba ca o slugă credincioasă, arzând constant și corect, cu o seriozitate pe care aveam să o recunosc mai târziu în viață. Uneori mă gândesc că dacă aragazul ăla ar fi fost om, probabil își lua tălpășița. Și totuși, dacă rămâi nu înseamnă că-i un act de iubire. Înseamnă doar că nu ai unde să te duci. Nu există o altă alternativă.

Stăteam pe un scaun mult prea mare pentru mine și ponosit. Era învelit în catifea ieftină de un maro închis, iar lemnul masiv crăpat de timpul trecut striga după o mână de lac din toți rărunchii. Urmăream ritualurile părinților mei, care gustau cu lingura de lemn, suflau ușor peste mâncare și mereu auzeam chestia asta: "mai lipsește ceva". Ciudat. Sarea se punea după ochi, iubirea la fel. Nu exista o rețetă anume. "Mănâncă și tu, nu trăiești cu aer Antonia" Of, replica asta. Se arunca peste orice tăcere incomodă ca un capac pus prea rapid. Te încălzea puțin, dar niciodată nu ajungea să-ți potolească foamea. Foamea mea nu era de mâncare, era de altceva, de hrană care să atingă sufletul. Mama gătea minunat, dar eu rămâneam înfometată de ceea ce nu se putea pune în farfurie. Dar de pe scaunul meu părea că toți știu ce fac cu exactitate. Aragazul era tratat ca un decor. Deși el era centrul tuturor lucrurilor. Certurile începeau lângă el, împăcările se încheiau acolo, iar tăcerile cele mai grele se lăsau exact în momentele în care focul rămânea aprins. Ochiul meu de copil privea cu intensitate flacăra albăstruie care era proiectată așa frumos în nuanțe scurte de portocaliu și roșu intens. Deși era o explicație logică pentru acel albastru, țineam să cred că frigul familiei mele era creat de aragaz. Mi-am zis că focul roșu aprins încălzește și fierbe tot. Dar flacăra albastră? Împrăștia fum de zăpadă. Un frig care îți cuprindea sufletul în mâini înghețate, și-ți stăpânea pupila în formă de fulg. De aia se mințea uneori de înghețau apele în acea zonă crepusculară numită bucătărie. În fine.

A doua replică des întâlnită era: lasă că mai merge puțin. O siguranță atât de mare domina vorba asta, încât mă scotea din sărite. De cele mai multe ori era justificată, până într-o zi când nu mai mergea. Când cineva ridica capacul și zicea un "ups" scurt. Un cuvânt mic pentru un adevăr așa mare, iar atunci se deschideau ferestrele, se făceau glume nesărate și se dădea vina pe aragaz sau pe mâncare, niciodată pe neatenție.

Așa am priceput eu ce înseamnă lumea. Ceva ce fierbe, ceva ce trebuie simțit, nu explicat. Emoțiile nu erau expuse niciodată, ci lăsate pe foc cu speranța că se vor închega de la sine. Ca o budincă, cu cât stă mai mult pe foc și amesteci se îngroașă. Unele se transformau în ceva suportabil, altele se ardeau și lăsau un miros greu, care se infiltra în haine și nu scăpai de el nici dacă aeriseai bine. O mantie de fum negru care înnegrea pereții proaspeți văruiți.

Am ales să-mi fac părul roșu dintr-o oarecare plăcere ascunsă. Dar în adâncul sufletului meu știam că roșul aragazului din bucătăria mea, devenise culoarea mea de fundal. Eram un incendiu pornit de la o scânteie degeaba. Ardeam cu o furie exagerată pentru lucruri care nici nu existau în afara capului meu. Lucruri procreate de mine în momentele în care realitatea era prea grea pentru a fi acceptată. Am crescut printre cratițe fierbinți și oameni care nu știau când să stingă flacăra. Învățasem să stau aproape fără să ating, să observ fără să intervin și să fac glume exact atunci când simțeam că temperatura urca prea tare. Am făcut atâtea glume în anii mei de viață încât uneori nici eu nu mă iau în serios. Umorul a fost felul meu de a nu mă speria și de a nu recunoaște din prima cât de rău mă doare. O glumă bine plasată e un strop de apă rece pe o tigaie încinsă: face zgomot, scoate fum, dar previne dezastrul.

Am cunoscut oameni cu care lucrurile au început exact ca în bucătăria copilăriei mele. Intens, rapid, cu promisiunea că "iese ceva bun". Am stat prea aproape, am amestecat prea mult, am lăsat focul aprins din politețe sau din frică. Alteori, m-am retras brusc, speriată că iar se va arde ceva și va trebui să deschid geamurile și să fac glume despre nimic. Îmi cer iertare mie că am lăsat să se pună paie pe focul inimii mele. Îmi cer iertare mie că am refuzat stingătoare și căldări de apă, alegând să ard de vie. Îmi cer scuze mie, suflet bun, că te-am transformat în cenușă, doar pentru că roșul este culoarea care mă avantajează.

Mult mai târziu, într-o bucătărie care nu mai era a copilăriei mele, am pus o supă la foc și m-am trezit stând lângă aragaz cu o atenție disproporționată, ca și cum de ea ar fi depins ceva mult mai important decât o masă reușită. Amestecam des, gustam prea devreme, reduceam flacăra înainte să fie nevoie. Nu voiam să o las singură. Știam că dacă o las a nimănui... avea să se ardă. Ce să se ardă? Era o supă. Apă condimentată. Ce să se ardă? Atunci mi-am dat seama că nu mâncarea era problema. Ci frica mea de foc.

Bucătăria în care îmi fac veacul acum nu are nimic memorabil. Perdelele cu cești sunt înlocuite de draperii albe, simple. Scaunele sunt tari și negre cu un luciu negru ca pana de corb, iar masa mare a devenit peste noapte minimalistă. Uneori nu încap nici eu la ea. Fiara mea bătrână e acum nouă, albă și cuminte. Uneori ochii-mi tânjesc după roșul aprins care mi-a colorat toată viața în așa nuanță, fără să mă întrebe dacă sunt de acord. Doar o decizie cum că roșul trebuie să fie culoarea mea. Și a rămas așa. Fiara nu mai scoate zgomote noaptea, nu respiră iar flacăra pornește din prima și se oprește imediat ce învârt butonul. Îmi zic în sinea mea că invenția asta strigă pace. Cum să-i explic eu că toată viața m-am plimbat printre aragaze roșii? Totul este mult prea corect acum. Mesele se fac în fast mood, nu se mai spun replici din reflex. Nimeni nu intră din greșeală, nimeni nu se oprește doar cât să guste.

Gătesc rar acum. Arunc niște penne în apă și le amestec cu sos de roșii, sau inventez o supă care să-mi ajungă măcar două zile. Nu mai pun apă "să fie". Nu mai las nimic pe foc din politețe, nu mai stau pe lângă aragaz decât atât cât să evit o primejdie. Fără să dramatizez cum fac de obicei, mi-am dat seama că nu-mi place să gătesc. Nu pentru că ar fi greu, ci pentru că e obositor să fii acolo fără să conteze pentru nimeni.

Bucătăria mea nu mai fierbe, doar funcționează. Și uneori mi se pare că exact asta o face mai rece decât cea în care ușa era aproape să cadă din balamale.

Simțeam absența. Nu era doar un scaun gol sau o lingură care nu mai amestecă. Era ceva în aer care pulsa exact ca flacăra albastră, văpaia frigului și a fumului greu, care tremură de frig și singurătate. Apa fierbe, pastele se învârt în cratiță, dar nu este nimeni să observe asta. Fiecare clocot pare să-mi spună că: "Nu contează nimic, dacă nu e cineva să simtă." Flacăra aia mică și albastră, pare că se târăște printre umbrele bucătăriei, atingând pereții goi șoptindu-mi că golul este viu.

Am simțit acel gol mereu când găteam. Observam cum mâinile mele tremurau în timp ce turnam apă, în felul cum simțeam că am grijă de ceva care nu mă poate răsplăti cu un zâmbet sau măcar o nenorocită de prezență. În momentele alea pricepi că memoria celor care nu mai sunt sau nu au fost niciodată trebuie ținută aprinsă, nu flacăra.

Îmi dădusem seama că nu orice mâncare trebuie salvată și că nu orice foc merită păzit.

Unele lucruri se ard pentru că așa trebuie, nu pentru că n-ai fost tu suficient de atent.

Dar asta este o lecție pe care n-o înveți din rețete. O înveți după ce ai spălat și răzuit fundul cratiței de prea multe ori. De mult prea multe ori. Încât sârma din burete îți străpunge pielea uscată de atâta umezeală.

În cele din urmă, am înțeles că nu doar mâncarea se gătea acolo. Ci și oamenii, deciziile, răbdarea mea, felul meu de a iubi, de a pleca sau de a rămâne. Ce mult îmi place să rămân... M-am gătit și eu, încet, pentru ce urma, fără o rețetă clară. Doar așa din mers. Cu riscul constant de a mă arde dacă stăteam prea aproape sau de a rămâne flămândă dacă plecam prea devreme. V-aș spune de momentele când rupeam de la gură, deși eram înfometată, și ofeream celor care deja aveau, dar nu aveau ce aveam eu de dat totuși. Eram înfometată de dor și de iubire, așa că ofeream din puținul meu cu speranța că ce dai aia primești. Auzisem eu că suntem ceea ce mâncăm, doar că eu mâncam doar dispreț și ură, așa că am devenit subnutrită.

M-am ținut aproape doar cât era nevoie. Destul cât să învăț. Destul cât să simt. Am rămas aproape în limita bunului simț cât să știu, măcar uneori, când este cazul să dau focul mai mic și când e mai sănătos să ies din bucătărie cu totul.

Acum, în liniștea asta care mă surzește, îmi prind figura uneori în gemulețul cuptorului și mă bușește râsul. Sunt roșie ca o alarmă de incendiu într-un spațiu luxos. Ironic, nu? Mi-am pus singură sare pe rană și am numit-o condiment. Toată viața mea am fugit de aragazul ăla ruginit. De mirosul ăla de ceapă înăbușită care-mi invada toți porii; de tăcerile alea grele care fierbeau la foc mic fie noapte fie zi, toate astea ca să-mi port propriul foc pe umeri.

Oricât de mult aș încerca să par o tipă calmă, care citește rețete de salate și prăjituri asortate, în mine încă mai bolborosește ceva. Roșul ăsta nu mai avertizează că se arde mâncarea, ci doar mă avertizează pe mine să nu mai fiu proastă. Este farul contra "subnutriției" prin care am trecut. Când mă privesc în oglindă nu mai văd fetița aia mică care mânca dezamăgiri cu polonicul, ci văd o tipă care arată de parcă a înghițit flacăra aia albastră și a supraviețuit ca să o spună. Sunt o prezență care pulsează, care nu negociază și care arde dacă o atingi greșit. Aragazul ăla vechi a rămas blocat în perete. Eu? Eu am învățat să ocup tot spațiul.

Uneori îmi trec mâna prin păr și simt că nu mai este o pedeapsă. Nu știu să ofer nimic altceva decât emoții și bucăți căzute din sufletul meu, așa că gestul ăsta îl transform în omagiu. Pentru mama care arunca clătitele în aer de parcă voia să zboare și ea odată cu ele, pentru bunica care își toca durerile odată cu ceapa. Port pe cap tot ce n-au putut ele să stingă. Am încetat să mai fiu subnutrită așteptând ca un câine flămând sub mese goale și străine. Acum, chiar și când mănânc niște penne banale, singură la o masă minimalistă, o fac cu demnitatea cuiva care a supraviețuit unui incendiu lung. Avea bunica mea o vorbă: "Și o ceapă goală dacă mănânci, contează să fii liniștit." Am suferit de frig o viață, așa că acum îmi port propria sursă de căldură cu mine. Știți și voi, căldura are un preț... eu l-am plătit din plin. A trebuit să devin eu însămi aragazul roșu pe care îl uram și îl iubeam deopotrivă. E singura mea garanție că n-o să mai îngheț niciodată la mine în casă. Bucătăria este mută, dar eu sunt plină de zgomotul tuturor flăcărilor care m-au crescut. Nu mai caut rețete în cărți străine. Viața se trăiește până te arzi, nu se gătește la foc mic. Am propriul meu foc, și pentru prima dată, e o căldură care nu mai doare pe nimeni.

Îmi privesc reflexia în oglindă, îmi aranjez o șuviță roșie după ureche și sting lumina. Fiara care respira în întuneric, a dispărut. Sunt doar eu, și în sfârșit, este de ajuns.

(Fragmente dintr-un incendiu interior)