Călătorie spre Eupatoria

S-a-ntâmplat imediat după ședința asociației de proprietari. Am închis ușa în urma mea, de-a tremurat pe ea autocolantul dezlipit pe la margini, și am intrat în baie. Cineva fumase pe-ascuns undeva, la vreun etaj dedesubt. Făcusem un duș mai devreme, așa că n-aș putea spune de ce, dar am scos de pe mine hainele, le-am îndesat între calorifer și perete, și-am dat drumul la robinet.

Cât să fi stat, uitându-mă la faianță, așteptând să se-ncălzească apa, nu știu. După o vreme, nu-mi mai puteam da seama dacă e-ntr-adevăr caldă sau corpul meu e cel ce s-a făcut mai rece. Afară se văicărea o ambulanță. Cineva trebuie să fi pus firimituri de pâine pentru porumbei, pentru că țin minte că i-am auzit cum bat cu ghearele în pervazul de tablă. Și m-am gândit: nu mi se pare, chiar se încălzește. Un șuvoi blând prinsese a mă stropi pe spate, ca o mână prietenoasă. Am băgat capul sub apă și am simțit cum se așterne asupra mea dulcea plapumă a consolării și cum se dizolvă de pe mine tot răul, și mi se scurge în jos pe picioare.

O baltă odihnitoare se adunase în jurul sifonului de scurgere, iar acum apa care-mi cădea peste pleoape era de-a dreptul fierbinte și mi-am dat seama că nu obișnuitul surplus este cel care se adună în jurul gleznelor mele, ci eu însumi mă dizolv sub binefăcătorul țuțuroi aburind și alunec, învârtindu-mă vesel în pâlnia țevii de scurgere.

M-am mai gândit o clipă la viața de dinainte, dar odată trecut de grătarul sifonului, gândul se risipi, și-n jurul meu, lungi și mângâietoare resturi mă învăluiră, ca plete de sirene crescute din alge. Rămășițe onctuoase și nebănuite stalagmite picurătoare se întindeau către mine să mă salute, căci era pentru prima dată când coboram în aceste tainice meandre. O, ce serpentine ademenitoare, ce revărsare înspumată și cum se dădeau la o parte popoarele labirintului în fața mea. Nimic, însă, n-avea să se compare cu clipa în care mi s-a deschis în față coloana de canalizare. O prăpastie de polipropilenă își căsca ramificațiile aburinde sub nasul meu și atunci am știut: n-aveam să mă mai întorc vreodată în garsoniera mea, de la etajul șapte.

Cu ochii strânși, dar capul înainte, m-am aruncat în genune, lovindu-mă de câteva ori în cădere, de pereții cleioși, cu câte un vesel zăngănit înfundat, până ce m-am trezit în întunericul de dedesubt, purtat pe sub înalte bolte corugate și peste șuierătoare cataracte de PVC. Castele riflate își înălțau pasarelele, crenelurile și turlele deasupra mea, și de la fiecare fereastră-nzăbrelită, fecioare înfășurate în văluri de abur, se îmbulzeau să-mi facă cu mâna. Le-aș fi răspuns și poate, printre ele s-ar fi găsit vreuna care să mă facă să rămân pe loc. Dar leneșul torent m-a purtat mai departe și, tocmai când mă pregăteam să mă așez la casa mea cu o nălucă vaporoasă durdulie și să ne facem o viață la marginea tronsonului 2, de pe Magistrala Progresu-Berceni, am fost orbit de înalta poartă către lumea de afară. Potențiala mea consoartă s-a risipit în văzduh, iar eu am fost catapultat în mijlocul unei nemărginite bălți, ce se scurgea la vale.

Deasupra noastră se ridicau coloanele de-o sută patruzeci de metri ale Centralei Electrice de Termoficare Sud și stoluri de lișițe și cormorani brăzdau cerul, deasupra Parcului Natural Văcărești. Râul ne purta agale către soare răsare și-am fi plutit așa o vreme nesfârșită, dar fără veste, ne-am trezit pompați în cuve și cisterne, trecuți prin concasoare și malaxoare și am crezut că drumul nostru ajunsese la cumplita sa concluziune.

Meritase efortul? Nu ar fi fost mai bine să rămânem cuminți la locurile noastre, în loc să sfidăm fiarele ruginite și sitele de filtrare ale stației de epurare Glina? Jur-împrejur, rămășițe ale celor ce nu primiseră avizul de trecere, expuse pentru a băga spaima în nesăbuiții care ar încerca această întristată cale spre libertate: capete de mistreți, pești odată congelați, suficiente haine vechi, pentru a îmbrăca pe cei goi, piese auto, covoare și destule jucării, cât pentru a alina sufletul copiilor acestui pământ.

Însă odată ce m-am văzut trecut de-ngrozitoarea expoziție, am știut: n-aveau să mă oprească nici denisipatorul și separatorul de grăsimi, cu lamele și sitele lor scânteietoare, chiar de m-ar fi aruncat din bazinele anaerobe, în cele anoxice, iar în final, spre decantarea secundară, de unde un singur pas mă mai despărțea de câmpia deschisă dintre Glina și Bălăceanca. Astfel purificat, înveșmântat în limpede însemne, am pășit mândru, împletit cu efluentul, în jos spre Plătărești și Cucuieți, până la Budești, la vărsarea în Argeș.

Frumos e șesul Ilfovului, presărat cu crovuri, movile, văiugi și lacuri. Peste toată această țară se întindea odată Codrul Vlăsiei, dar într-o zi, s-a făcut nevăzut. Unde te-ai dus, Codrule mare? Iar cine se preumblă azi pe sub lungile-ți crăci de foioase, știe oare de unde ești venit? Sau te numește cu alte nume acum? Te-ai oprit, Codrule, din drumul tău? Sau încă umbli, și nu îți găsești locul? La astea și multe altele întrebări și mai pline de amărăciune îmi stătea capul, în timp ce zglăvocii și nisiparnițele clipoceau și se zvârcoleau în jurul meu, iar ultimul asprete din Argeș îmi aruncă o privire perplexă și se răsuci cu un ultim bulbuc cu burta înspre cerul prăfos. Și nici nu băgai de seamă că nu mai eram demult în Argeș, ci tot cu gândul la ce fusese odată pe-aceste întinderi bătute de soartă, trecusem deja de Oltenița și, fără să știu, ajunsesem la Dunăre, cu șlepurile și limburile ei, împodobită cu sumedenie de remorchere scânteietoare.

O viață parcă așteptasem să văd Roșca, Grindul Chituc sau Pădurea Letea și să mă plimb printre stejari bătrâni de trei sute de ani și printre orhidee. Mă înfiora gândul că voi da ochii cu aldrovanda și cu năprasnicul otrățel de baltă. Și poate că vreun grind acoperit cu mure și năpădit de șerpi fusese de la început destinația călătoriei mele. Însă, cu gândul la toate acestea, mă toropi un somn învolburat, iar când deschisei ochii înapoi la lumină, bălteam printre verzile plete ale algelor ce invadaseră plaja Sulina. Dormisem tot drumul, cât traversasem Delta. Mare porcărie, mi-am zis, căci când mai aveam să fac din nou asemenea călătorie?

Dar nu mai apucai să-mi plâng de milă multă vreme, pentru că blânda sărătură mă luă de o aripă și mă săltă dincolo de geamandură, iar de acolo, tot legănat pe negrele valuri, mă purtă în lung și în larg, până nu se mai vedea nici urmă din umbrelele de paie, nici din plaja cenușie, ci peste tot în jur era numai liniște și pleoscăit de apă.

Cât să fi stat acolo la murat, privind norii cum se preling pe deasupra și soarele cum îmi pârlește urechile și fruntea, n-aș putea spune. Dar cum talazurile mă-nălțau, și-apoi mă coborau în genune, ca să mă-nalț la loc, o dată când mă ridicară așa înspre văzduh, nu știu cum se-ntâmplă că nu mă mai prăvăliră la loc, ci am rămas acolo sus în aer, pârlit de soare, iar marea se vedea acum că se îndepărtează și, când mi-am căutat mâinile și genunchii, nu le-am mai găsit nicăieri. Eram împrăștiat prin aer, iar acum vedeam și plaja, și hotelul Delta, departe și mici, de parcă n-ar fi fost niciodată.

Acolo sus totul devine mai lunguieț și lent, iar lucrurile sunt mai puțin legate unele de altele. Împrăștiat și fără legătură eu cu mine, am întâlnit-o pentru prima oară pe doamna de deasupra noastră. Era înfășurată într-un nesfârșit stratus, ce fâlfâia atât de lent la fiecare mișcare, că îți venea să te arunci înapoi în marea vânătă de dedesubt. Iar eu am stat și am așteptat să se ridice și să-i dezvăluie pielea ascunsă printre faldurile acelea vaporoase, dar când am trecut în sfârșit de blândele cortine, deasupra mea se înălțau cumplite coloane de cumulonimbus. Și chiar dacă aș fi putut avea vreo șansă să o văd vreodată, înainte să apuc să-i spun vreo vorbă, în jur de patru megajouli mă străbătură dintr-o dată, și m-am trezit pârlit la treizeci de mii de grade Celsius pentru îndrăzneala mea.

Când mai aveam să mă ridic atât de sus vreodată? Eram pierdut. Așa că m-am prăbușit, sperând să mă dizolv cu totul în sărătură. Dar când am ajuns jos, am dat de tare. Nu m-a durut - după ce ești trăznit de fulger, nu te mai doare nicio căzătură. Dar am fost surprins. Să mă fi purtat vânturile ca pe Noe, până pe Ararat? Nu apucai, însă, să mă gândesc prea mult la geografie, căci lipsa mea de densitate, câștigată în vremurile pe când cutreieram văzduhul, mă făcu să nu mă mai pot ține la suprafață și să mă scufund în pământ, ca-ntr-o blândă mocirlă.

Priveliștea de dedesubt era cumplită. Neamuri de ființe dizolvate unele în altele, cu țesuturile desprinse de structură, topite în cleiuri și bulboane onctuoase, tentacule ce încolțesc printre membranele altor tentacule, vezicule cu secreții care ard mucoasele altor vezicule și un urlet continuu, un vuiet de viață care clipocește și stropește și colcăie de ea însăși - asta am văzut, coborând în lumea de dedesubt și am mulțumit zeilor că mă trimiseseră în Hades, unde nimic nu trăiește și totul e simplu. Da, le-am mulțumit când, în coborârea mea, am ajuns la lut și la piatră și am lăsat în urmă lumea celor vii. Iar ca răsplată pentru toate câte le îndurasem, am trecut în pânza freatică, purificat, unde aveam să găsesc, în sfârșit, puțină odihnă.

Aiurea. Căci în torentul subpământean, nici dracu n-ar fi putut să se-odihnească. Iar în scurt timp, în loc de dulcele îngheț al unei existențe minerale, m-am pomenit că mă chinuiesc să fentez ditamai mătărânga de limbă - o lungă dărabă de carne mișcătoare ce hăpăia printre tufe și pietre. Se vede că nici iadul nu voia să mă îndure, căci țâșnisem la suprafață, odată cu un țuțuroi vesel, ca să fac slalom printre gurile behăitoare ale oilor de pe Curmătura Oticului. Și cât pe ce ar fi fost să sfârșesc prin labirinturile umede ale vreunei nespălate ca acestea, de nu m-ar fi aruncat pișoarca de apă dulce la vale, zguduindu-mi creierii capului, de și acum încă îi mai aud cum îmi clănțăne între vechile lor ziduri și mă fac să mă-ntreb de ce n-am stat eu la locul meu, ci toată viața am vrut să mi-l schimb de-aici, acolo și dincolo. Căci acum cine mai știe încotro mă prăvăleam?

Dar nu e nevoie să fii Simion Mehedinți ca să bagi de seamă că Oticu se scurgea acum prin munții Iezer-Păpușa și în jos prin Leaota, unde am început să înțeleg că mă aflam în Dâmbovița și goneam, luând ici o piatră la tâmplă, dincolo un ciot în coastă, dar fără cale de-ntoarcere, înspre câmpia Bucureștilor.

La priza de captare eram hotărât nici să nu mai opun rezistență. O supă de crengi și insecte se zbăteau în grătarele de filtrare, dar mie nu-mi mai păsa nici cât negru sub unghie. Să facă ce-or vrea, mi-am zis, căci vedeam bine că labirintul era doar o altă-ncăpere într-un alt labirint. Le-am râs în nas când ne-au băgat coagulantul, ca să ne adune în flocoane. Nici sita de nisip, nici când au vrut să mă prăjească în ozon, nici clorinarea nu mi-a mai stat în cale. Aveam să mă bag în apeductul ăla, și dacă-avea să mă ia mama dracului până-ajung. Și-ntr-adevăr, cu tot sistemul lor de filtrare, m-au lăsat să trec și m-am nimerit pe conducta principală de la Arcuda, iar de acolo ușurel, prin kilometri de țevăraie ruginită, până la CET Grozăvești, unde m-au vărsat laolaltă cu toată lumea, într-un bazin de retenție și m-au lăsat s-aștept o veșnicie.

Iar când veșnicia s-a scurs, o doamnă mustăcioasă, cu caschetă, porni arzătoarele și o liniște fără margini ne cuprinse. Ce ne făcuse doamna aceasta, dând cu cioatele pumnului în comutator? Căci moleculele noastre prinseră a se mișca altfel între ele și abia când se porni pompa și mă văzui aspirat pe conductă și împins cu presiune tot mai slabă înspre Basarab, înțelesei în sfârșit ce se întâmplă: devenisem apă caldă.

Dar cu fiecare aruncătură de băț avans, efectul miraculos pe care ni-l impregnaseră arzătoarele de la Grozăvești se risipea, iar eu mă făceam tot mai călâi. Cât avea să țină această scădere? Dacă-mi voi pierde cu totul agitația moleculară până la destinație, mă întrebam. Cât ar mai fi putut să scadă temperatura până să ajungem? Aveam să îngheț acolo, în țevile date în folosință în 1972? Sau aveam să cobor mai departe, fără oprire? Și m-am gândit că-ntreaga mea călătorie nu fusese decât o lungă coborâre, chiar dacă uneori crezusem că zbor. Iar acum coboram în adevăratul infern, care este scara lui Kelvin, unde mă aștepta doar frigul cosmic de dedesubtul pământului, iar mai departe - numai cel teoretic, către zero absolut.

Și poate că aș fi ajuns să întrevăd sfârșitul tuturor lucrurilor, dacă anevoioasa curgere a gândurilor nu mi-ar fi fost brusc întreruptă de o mare zgâlțâire. Un muget de animal răpus prinse a străbate întreaga conductă de la un capăt la altul, iar prin polietilena plesnită, o vărsătură cleioasă începu a gâlgâi ca dintr-o jugulară perforată, spălând patul de beton al șanțului de sub asfaltul Griviței și mi-a trecut prin cap că n-o să mai ajung niciodată acasă. Dar atunci m-a pălit alt gând, mult mai cumplit: voiam să ajung acasă. Voiam, dar eram blocat la patru sute de metri, de tomberoanele de la intrarea din spatele blocului. Douăsprezece zile am băltit în țeavă, privind prin decopertarea din asfalt la jaluzeaua de hârtie de la fereastra mea, până ce-au terminat de reparat avaria și ne-au dat drumul mai departe.

Iar când am început să urc, tras în sus pe conductă, eram deja rece ca gheața, chiar dacă eram încă departe de zero absolut. Dar în sufletul meu am simțit o mare căldură pentru faianța cu abțibilduri cu desene animate, pentru perdeaua de duș înnegrită la colțuri, pentru prosopul scorțos cu care m-am șters în cap după ce m-a scuipat înapoi țeava de la duș. Și mi-am tras hainele pe mine, și-am deschis ușa cu autocolantul dezlipit, și m-am dus la muncă.