Chip de bronz
Viorel Prodan
Viorel Prodan
Oii, picioarele astea...
Kovács s-a oprit aproape de vârful culmii, sprijinindu-se cu palmele de genunchi. Gâfâia. Era în mijlocul amiezii sub un cer curat, fără nori.
Și-a privit degetele umflate și parcă tot mai grele, apoi s-a îndreptat oftând, ducându-și o mână la spate. Tricoul, prea strâmt, nu-i mai acoperea pântecul revărsat peste elasticul pantalonilor de trening. Urcușul l-a mai dezmorțit puțin, dar resimțea încă moleșeala somnului de după prânz, ce-l pătrunsese până în oase.
A mai urcat câțiva pași. Aerul era limpede, ușor, soarele înveselea totul fără să ardă încă cu asprimea verii.
Umbra statuii lui Isus se întinsese peste culme. Kovács s-a oprit, a tușit și a scuipat lângă picioare. A aruncat o privire peste lanul de grâu, până la stația de autobuz. Nicio mașină. Bun, deci nu a ajuns. Că așa-i spusese sculptorului, lui Pista. Să lase mașina acolo, apoi să o ia prin lan până la statuie.
Era mai bine aici, departe de oamenii din sat. Poate unii aveau să-l recunoască pe Pista. Mai ales pastorul Ferencz, cu ochii lui iscoditori.
Nu sosise încă. Bine. Dar nici să nu întârzie, că avea treabă. Îl așteptau la munte oamenii veniți din Maramureș, tocmiți pentru tăiatul lemnelor.
Dar, peste toate, voia să-i arate ceva lui Pista, aici la statuie. Cine o făcuse, când o făcuse, își arătase mâna de artist. Isus avea o alură sănătoasă: hainele întinse pe trunchi, brațele ieșite de sub mantie - subțiri, dar ferme, cu degetele lungi și delicate. Chipul tras, dar totodată protector.
Kovács mai văzuse statui la viața lui. Fusese de atâtea ori la Cluj și la Budapesta. Ba chiar participase la un tur al monumentelor organizat de congregație. Hósök tere - cu ai săi Kossuth și Bocskai. Sau statuia lui Szent István, lângă castelul Buda. Istorie, noblețe și putere cioplite în piatră.
Statuia asta însă, necunoscută lumii, era și a lui. A copilărit la umbra ei. Se ascundea aici după ce taică-său, bătrânul Kovács, îl altoia cu mâinile noduroase. Fugea sus și plângea, cu fruntea lipită de soclu, până îi trecea. Tot aici o sărutase prima dată pe Marika.
Casa lor își găsise locul în vale, la picioarele statuii. Loc binecuvântat, avea să recunoască, deși la început i se păruse o batjocură: o albie plină de bolovani. Doar aici vrusese bătrânul Kovács să-i lase loc de casă. În albia râului. Dar el și Marika nu s-au temut. Au trecut la treabă și, ajutați de verii ei, casa fusese gata într-o vară. Apoi grădina, drenul și iată...
Kovács și-a purtat privirea peste sat. Multe din pământurile întinse până sub păduri, acoperișurile grajdurilor de către luncă. Fânarele. Ale lui și ale Marikăi. Pe cei doi băieți ai lor i-au scăpat la oraș. Nu avea rost să se mai amăgească.
Gândurile i s-au întrerupt. O mașină roșie a tras după stația de autobuz. Kovács și-a făcut mâna streașină. O mogâldeață a ieșit din mașină și a închis ușa. Zgomotul tablei trântite a ajuns pe culme o idee mai târziu. Cu o pălărie largă pe cap, omul a rămas o clipă pe loc, privind înspre el. Apoi, ca și cum pricepuse unde trebuia să ajungă, a trecut șanțul și a luat-o pe cărarea ce tăia lanul. Avea un mers împiedecat, iar pălăria i se rotea curioasă în toate părțile.
Sculptorul Pista era o celebritate. Cel puțin, așa îl percepea Kovács. Preda la Universitate, apărea în consiliul protopopial, avea lucrări expuse în orașe mari. Cu toate astea, nu părea de neatins. Poate pentru că și Kovács făcea parte din același consiliu.
De sărbătorile mari, îl întâlnea la slujbele de pe strada Kossuth. Fermierul se amesteca fără ezitare printre corifei, convins că acolo îi era locul. Clerici, politicieni, oameni cu bani. Mai ales oameni cu bani, cum îi plăcea și lui să se vadă.
În consiliul restrâns ajunsese mai degrabă prin ceea ce deținea decât prin ceea ce era. Sigur, oficial se vorbea despre diversitatea social-economică. În realitate, fermierul cu burtă mare și răsuflarea grea era piesa care lipsea unui consiliu laic reprezentativ. Acolo se apropiase el de Pista.
S-a aplecat și a smuls un fir de iarbă, trecându-și-l printre dinți. Se simțea slăbit și mereu flămând. Marika îl ținea de o vreme pe mâncare ușoară: ciorbe subțiri, verdețuri, salate de primăvară. Zicea că-l mai subțiază și că face bine la inimă. Dar lui îi era poftă de carne. De o friptură suculentă, sau chiar un mușchiuleț la grătar, cu cartofi prăjiți în untură de gâscă.
A mai aruncat o privire spre Pista, care înainta șovăielnic pe cărare, ca un om care nu e sigur că merge bine. Kovács l-a strigat, făcând gesturi largi să-i arate direcția: până la delușor, apoi pe poteca în zig-zag, până aici la picioarele lui Isus.
Poate că Pista nu-l auzea, sau încetinise doar să admire priveliștea. Sau liniștea cum nu mai găsea în oraș.
Kovács l-a mai urmărit câteva clipe, apoi s-a întors înspre sat. Lasă, m-a văzut el.
Acum era treaz de-a binelea. Soarele îl revigora. Anul pornise promițător: culturile se prinseseră bine, ploile veniseră când trebuia și se opriseră la timp pentru erbicidare.
Apoi grajdul. S-a întors înspre est, unde acoperișul cel nou lucea în lumină. Cincizeci de viței erau deja acolo, alți cinzeci urmau să vină. Grajd mare, aranjat, raclor și ventilație, așa cum văzuse în fermele din Austria. Banii nu erau o problemă. Doar să-i cheltui cu cap. Un grajd bine făcut îngrașă vițeii repede. Banii fac alți bani.
Și-a mângâiat burta, scoțându-și telefonul din buzunar. Era trecut de unu jumătate, oamenii ăia trebuiau să fi ajuns deja pe munte. Oare cât avea să-l țină sculptorul? Dar, mai ales, când o ajunge?
S-a întors și a ocolit statuia, căutându-l pe Pista. L-a văzut, oprit la poalele delușorului, fotografiind statuia. Scăldat în lumină, Mântuitorul părea să binecuvânteze satul, pământurile lui Kovács, lumea.
- Hei!
Kovács și-a fluturat palmele late. Pista i-a răspuns scurt, și-a dat pălăria pe ceafă și a început să urce poteca care șerpuia până la picioarele lui Kovács.
Cât să scot la grâu anul ăsta? Și-a coborât privirea peste lanul întins mult dincolo de marginea satului. Precipitațiile fuseseră bune. Hibridul nou promitea peste cinci tone la hectar. Iar dacă ar încasa măcar prețul de anul trecut... a început să amestece tonele cu banii. Nu era rău. Deloc.
Să nu se zgârcească la statuie. Avea de unde. Trebuia neapărat să evite vreo bârfă aruncată prin eparhie, poate chiar pornită de Pista, cum că el, Kovács, ar fi un pârlit.
De aici, de pe culme, o să-i arate el sculptorului cine e. Casa, pământurile, grajdurile, grâul, oho... dar, înainte, să bată palma pe preț. Să nu creadă artistul că a dat peste un om ușor de stors.
Un gâfâit subțire i-a atras atenția. Vârful pălăriei a apărut peste coamă, urmat de obrajii roșii ai orășeanului. Era scund, cu o privire vie și umeri subțiri. Purta o cămașă în carouri, iar sacoul și-l ținea pe braț.
- No, hai să trăiești dragă domnule Pista.
Pista s-a oprit o clipă, trăgând adânc aer în piept. A ridicat mâna, fie un semn de salut, fie să-și ceară răgazul pentru respirație. Apoi, privirea i-a rămas pe statuie: picioarele desculțe ale Mântuitorului ieșite de sub mantie, mantia și părul despărțit pe mijloc.
Kovács nu l-a grăbit. S-a apropiat cu mâna întinsă.
- Bine ai venit în umilul meu sat.
Pista i-a întins o palmă moale. Umerii fermierului se ridicau între el și soarele după-amiezii.
- Nu am mai văzut satul din perspectiva asta.
Kovács l-a privit atent. I s-a adâncit impresia că sculptorul avea o mimică stranie: când vorbea, gura i se trăgea într-o parte, iar mica barbă à la Lenin i se ducea, surprinzător, în cealaltă direcție. O ciudățenie a artiștilor, s-a gândit fermierul.
- Ai mai fost la noi.
- Cred că de vreo două ori, la biserică.
- Ei, lasă că acum ai venit dumneata la mine. Hai să-ți arăt ce e cu mâna asta de case și pământuri.
L-a luat de braț, simțindu-i cămașa umedă de efort. Au pășit prin iarbă până la marginea dinspre sat.
Acoperișuri, coroanele ulmilor. Turle de biserici, ca vârfurile ascuțite ale unor creioane. Kovács și-a întins arătătorul spre râul care șerpuia la umbra sălciilor.
- Ia uite dumneata. Valea asta vine de acolo, din munte. No, așa apă curată și bună nu găsești nicăieri. Numai un pic să bei și-ți trece de sete.
Pista urmărea cursul sinuos al văii printre casele satului. În unele locuri grajduri vechi, cu zidurile lăsate, stăteau chiar în malul apei.
- Uite acolo, după nucii ăia mari, am făcut grajdul nou. Păcat că n-avem timp, să vezi dumneata ce investiție.
Pista a încuviințat din cap, admirativ. Dincolo de clădire se vedea turla bisericii evanghelice. Școala, magazinul și un pod arcuit peste râu.
Kovács, pornit să prezinte mica localitate, n-a rezistat tentației să-și etaleze pământurile, șopronul de utilaje, acareturile de pe lângă casă. Când au încheiat turul vizual, amândoi erau întorși cu fața înspre statuia de pe culme.
Acum, stăteau în fața Mântuitorului al cărui braț se întindea peste creștetele lor.
- Iar El, în mila lui... are grijă de toate astea.
Fără să-și dea seama, își încheiase prezentarea ca și cum statuia fusese ridicată să păzească și să înmulțească tot ce-i aparținea. Însă Pista nu părea atent la ton, ci mai degrabă la detaliile lucrării: o operă în ghips, cu vopseaua scorojită, dar cu o tehnică pe care nu o mai întâlnise.
- Interesant... deși stratul protector este compromis, ghipsul nu arată rău. Deloc rău!
- Păi vezi și dumneata. Erau vremuri în care lucrurile se făceau altfel.
Pista își mângâia barba, plimbându-se încet în jurul statuii. Fermierul se ținea după el, urmându-i privirile.
- Cândva meșterii erau meșteri. Ia uite ce bine i-au căzut hainele, parcă-s turnate. Iar, mâinile... mâini de bărbat.
- Îhîm...
Câteva păsări au sărit prin iarbă, urmărind insectele. Pista s-a oprit o clipă, prins de spectacolul vânătorii. O pasăre, cu o lăcustă în cioc, și-aluat zborul, pierzând-se printre tufe.
Kovács s-a apropiat, arătându-i cu mâna spre casa lui.
- M-am gândit s-o pun acolo, între casă și fântână. E mai umbros, iar pe gard se întind florile alea. Sculptura o să se vadă bine din curte.
Pista n-a zis nimic. Își netezea barba, fără să-și dezlipească ochii de statuie. Apoi, ca sub greutatea unei decizii, a inspirat adânc:
- Nu sculptăm.
- Dar ce facem?
- Turnăm în bronz.
Fermierul și-a umflat pieptul. A inspirat și el adânc, ca și cum ar fi încercat să stingă tulburarea cuvintelor. El, Kovács... turnat în bronz.
A rămas o vreme fără replică.
- În bronz? a repetat, aproape șoptit.
Privirea i-a fugit în vale. Ferma, acareturile, grajdul, grâul. Oho. Da, avea de unde. Dar chiar merita? Băiatul bătrânului Kovács, cu casa ridicată în albia râului?
Apoi, gândul i-a fost repede înecat de un altul: ce ar zice lumea? Cum s-ar uita la el pastorul Ferencz?
Da... Ferencz, cu ochii ăia ascuțiți, mereu înfipți în buzunarele lui.
Hmm... cum ar fi ca, într-o bună zi, din buzunarele alea să se plătească o investiție pentru Kovács? O răsplată pentru tot urcușul de până acum.
Și-a trecut palma peste buzunar, apoi peste burtă. Într-un fel neașteptat, i se părea că munții coborâseră la nivelul privirii lui.
A prins umerii sculptorului cu palma lată.
- Bronz să fie, dragă Pista. Bronz să fie.
Pista a încuviințat scurt din cap. Doar o tresărire, abia perceptibilă, i-a arcuit colțul gurii. Ca un artist care vrea să lase impresia că modelul are un cuvânt de spus. Sau, poate, doar o satisfacție scurtă, bine ascunsă.
Apoi, ca absorbit de creație, s-a tras doi pași în spate. A privit ba spre curtea lui Kovács, ba spre statuia Mântuitorului. Cu o mână a trasat de mai multe ori o linie imaginară între mijlocul curții și mijlocul culmii.
S-a repezit la geantă. A scos un caiet mare și un creion cu vârful de cărbune, pe care l-a prins între dinți.
- Ahhh.
A sprijinit caietul pe picior, desfăcându-l la o pagină nouă. A mai privit o dată, murmurând în barbă, urmărind acea linie imaginară de la un capăt la celălalt.
- Asta e, domnule Kovács! Asta e!
Kovács îl privea confuz, neștiind dacă să se entuziasmeze sau să se îngrijoreze. Nu reușea să înțeleagă gesturile sculptorului.
- Așază-te acolo, te rog. Mai uită-te odată, așa cum te uitai când îmi arătai satul.
- Aici?
- Da, da.
Fermierul s-a ridicat pe vârfuri, înălțând privirea peste sat.
- Nu, nu. Ridică mâna în fața frunții, ca și cum te aperi se soare.
Kovács s-a pierdut. Prima dată a salutat ca un cadru militar. Privirea dezaprobatoare a lui Pista l-a făcut să încerce cealaltă mână. Apoi din nou pe prima. Le-a schimbat de câteva ori până când a primit, în sfârșit, o încuviințare tăcută.
- Așa?
- Așa. Acum, cu cealaltă, arată înspre munți.
Kovács s-a executat. Vârful de carbon al creionului fâșâia grăbit pe hârtie. Sculptorul, absorbit, se mișca în tăcere, se ridica, se apleca, urmărind linia imaginară dintre curte și statuie, apoi schița cu gesturi sigure.
- Așa?
- Perfect, domnule Kovács. Exact așa. Ține-o așa.
Kovács a înțepenit. Doar broboane mărunte de sudoare i se rostogoleau pe chipul ars de soare. În mână simțea înțepături ascuțite, ca de ace. Parcă și gândurile i s-au oprit.
Pista se mișca dintr-o parte în alta. Se uita când la statuie, când la hârtie, când la fermier.
Mâna îi fâșia cu precizie, creionul părea că dansează.
Kovács simțea cum brațul ridicat îi devine tot mai greu. Umărul începuse să-l usture. Soarele îi ardea ochii, dar nu îndrăznea să clipească.
Într-un final, sculptorul și-a pus creionul între dinți, a închis caietul și l-a vârât în geantă cu un gest definitiv, care nu lăsa loc de replică.
- Gata.
- Gata?!
Kovács și-a lăsat mâinile pe lângă trup, simțind nevoia să și le scuture. Cu mare dezamăgire a realizat că Pista a pus schițele, căci schițe trebuiau să fie, în geantă. Ardea să vadă ce ieșise pe hârtie.
Sculptorul și-a umflat pieptul, inspirând lung aerul după amiezii rurale. Și-a pus mâinile în șolduri și a oftat.
- Ce natură aveți voi aici!
- Da, da, natură... cum facem de acum?
- Cu ce?
- Cu statuia.
Pista și-a bătut ușor cu palma pe geantă și l-a privit de sub sprâncenele ridicate.
- Trebuie să lăsăm schițele astea să se așeze. Să dospească în atelier.
- Să dospească...
Sculptorul i-a zâmbit.
- Primul instinct e pus pe hârtie. Dar trebuie rafinat cu povestea dumitale. Uite, după slujba de Paște te invit la un vin. La atelierul meu. Ciocnim un ou, povestim, intrăm în detalii.
Imediat lui Kovács i s-a luminat chipul. Deci așa stă treaba cu arta... are mersul ei.
Și-a pipăit buzunarul. A scos un teanc de bani și l-a strecurat în palma sculptorului, acoperindu-l cu amândouă mâinile.
Pista l-a luat fără ezitare. A deschis geanta și l-a pus acolo.
- Un avans.
- Îhî.
Sculptorul și-a verificat ceasul, apoi a căutat din priviri poteca pe care urcase. I-a întins mâna.
- O să fie o lucrare nemaipomenită. Locul ăsta, natura asta... dumneata. Acum trebuie să plec, am o întâlnire la Universitate.
- Gata.
Kovács i-a strâns mâna și l-a însoțit până la capătul potecii care cobora spre lan. Pista a început să coboare cu pași siguri. Liniștit. Cu zâmbetul acela pe care îl ai când lucrurile se așază de la sine.
A mai strigat o dată, fără să se întoarcă.
- După Paște, da? La mine în atelier.
- Așa facem. După slujbă mă prezint.
Kovács a zăbovit până ce pălăria lată s-a pierdut sub linia culmii. Apoi s-a întors, pășind apăsat până în locul în care stătuse Pista când trasase liniile imaginare. Cu mișcări stângace, dar hotărâte, a început să-i imite gesturile. A pornit de la statuia Mântuitorului și a urmat acea linie nevăzută care îl conducea, tăcută, până în mijlocul curții sale.
Da, statuia lui cu a Mântuitorului aveau să stea pe aceeași axă. Trupul turnat în bronz.
Ce bine trebuia să fi simțit sculptorul!
Se uita jos, spre satul amorțit. Un cârd de rațe zbura mut pe deasupra grădinilor. Mântuitorul, deasupra tuturor, cu privirea blândă și iertătoare.
Kovács și-a frecat palmele, grăbit.
Apoi a pornit la vale, spre casă. Probabil că oamenii îl așteptau, pregătiți și puși pe treabă. Dar mai întâi trebuia s-o găsească pe Marika. Să vadă și ea cum stau lucrurile. Cum Cel de Sus te ridică din albia plină de bolovani - fără să-i ungi mâna vicleanului Ferencz - și te așază unde îți e locul cu adevărat. Alături de cei ce au reușit.