După ce domnul Feraru a șoptit palid, aud voci, toți cei din jur au râs și s-au bucurat. Erau primele cuvinte după șase operații și trei luni de comă ce urmaseră groaznicului accident. Corpul îi era plin de tije, șuruburi, tuburi, balamale. Când însă a insistat că aude voci au început să se îngrijoreze, iar când a căscat gura și s-a auzit limpede: aici Radio Romania Actualități, ora exactă, au înțepenit. Doar nea Gică s-a prins: cu atâtea fiare în el devenise o uriașă antenă. Și iar au râs toți.
Titela Durnea
În cuplul nostru nu ne certăm. Avem, bineînțeles, discuții. Simultane. Fiecare cu vocea lui interioară. O aud pe a mea: să o lăsăm baltă. A lui dă replica: știu că am dreptate, dar putem vorbi mai târziu. Ne împăcăm, invariabil. Rapid, fără declarații oficiale. Eu aduc ciocolată, el argumente, pe care le uită strategic în torpedoul Margaretei, ca un gentleman. Concluzia? Nu cred că există vreo concluzie. Poate asta e dragostea adevărată: să rămâi împreună chiar și când vocile chicotesc diferit.
Pompilian Tofilescu
Nu înțeleg ce zic, nu știu dacă vin de-afară ori din camera alăturată. În jurul meu e întuneric beznă, simt că sunt așezat într-un fel de fotoliu, încerc să mă mișc dar ceva mă paralizează. Vocile încetează, înlocuite de un ropot îndepărtat, care se apropie din ce în ce mai tare, din ce în ce mai puternic, o turmă imensă de bizoni invizibili gata să mă strivească, mă zbat să scap din strânsoarea scaunului, vreau să țip. Deschid ochii. Lumea aplaudă în picioare în jurul meu și realizez că iar am adormit la teatru.
