Prima dată s-a pornit muzica: era în clasa a 5-a, la geografie, și doar el a auzit o vioară care mergea bine cu lecția despre fluviile Europei. Vocile care-l îndrumau prin oraș au apărut abia într-a 8-a, când trebuia să ajungă singur la pregătire la mate, și l-au urmat peste tot în lume. Uneori aude câte o piesă de teatru; trebuie să tragă pe dreapta, dacă i se întâmplă la volan. Trăiește pentru serile când vocea ei iese din spațiul acela secret din capul lui și îi face sângele să clocotească de dorință.
Răzvan Dițescu
când derulez feed-ul. Se așază peste mine ca un tutorial invizibil. Mai multă lumină. Mai puțin adevăr. Mai mult impact. Îmi șoptesc că viața mea e conținut și conținutul trebuie optimizat. Într-o seară am decis să le sabotez. Am postat o fotografie cu mine nespălat, cu ochii umflați, și un text sincer: Nu sunt bine. Am vrut să stric algoritmul. Vocile au amuțit o clipă, apoi au râs satisfăcute. Reacțiile au curs în valuri. Ești atât de real. Ne inspiri. Până și prăbușirea mea fusese deja prevăzută în scenariu.
Cristian Nedelcu
Caterina trăgea clopotele la biserica din sat. Zicea că face auzită vocea Domnului, căci dânsa credea că de răsunetul prelung al bronzului atârna totul: agoniseala muncită a moșnenilor, chirăiala veselă a copiilor, verdele primăverii, toropeala verii, belșugul toamnei, viforul aspru al iernii. De vedea norii bulucindu-se peste deal, se urca în clopotniță, iar dangătul grav agăța la loc seninul zilei în văzduh. Când furtuna roșie de la răsărit s-a abătut asupra satului, a murit de inimă rea. Vocea Domnului a amuțit.
