Not My Cup of Tea e una dintre trupele care m-au făcut să vreau să înțeleg mai mult din spatele pieselor lor. Am stat de vorbă cu Delia Tărcăoanu, solista trupei, despre cum e să mergi mai departe ca trupă într-un context care nu e mereu clar sau ușor, despre prietenia care ține totul laolaltă și despre momentele în care începi să te întrebi dacă scopul e să ajungi undeva sau dacă, de fapt, totul ține de drumul pe care îl parcurgi împreună.
E o conversație despre muzică, dar și despre oameni, despre ce rămâne atunci când dai la o parte așteptările și ideea de "reușită" și rămâi doar cu dorința de a face ceva care contează pentru tine.
În 2023, Not My Cup of Tea a lansat primul album, Dwell, un material produs independent, care te prinde de la început și se desfășoară foarte natural, cu piese care se leagă între ele fără să-ți dai seama când una se termină și începe alta.
Acum se pregătesc de lansarea celui de-al doilea album, Flat Sky Society, pe 7 aprilie 2026, în Control, București. Pe scenă, împreună cu Delia, vor fi Adi Zănoagă (bas), Andrei Afloarei (chitară), Cristi Barna (chitară) și Ruxandra Vorotneac (tobe).
Robert Kocsis: Pare că în România încep să apară trupe super bune și foarte puternice, cu mesaje clare, dar nu pare că e o perioadă oportună să-ți faci o trupă. Pe voi ce vă împinge să mergeți înainte?
Delia Tărcăoanu: Cred că problema cea mai mare de care se lovesc trupele e marketingul și mai ales toată zona de social media, care uneori poate fi destul de înspăimântătoare. Mie mi se pare trist să vezi cum unele trupe care au potențial ajung să-și consume energia gândindu-se la strategii de promovare. Locul tău ar trebui să fie, totuși, altundeva.
La noi, ce ne ține să continuăm nu mai e neapărat o ambiție personală. Suntem prieteni de foarte mulți ani, ne știm de peste 10, chiar 15 ani. Totul e bazat pe prietenia asta. E fun să facem lucruri împreună. Am crescut muzical împreună, am învățat și am greșit de atâtea ori împreună.
Prietenia ne ține în nebunia asta. Când am început să cântăm, prin liceu, în alte proiecte și alte zone muzicale, era doar fun. Evident că visam să ajungem undeva, dar... Acum nu mai e despre rezultat. Pentru noi e mai mult despre drumul ăsta parcurs împreună și despre faptul că ne cunoaștem atât de bine.
E și o încăpățânare de grup, o ambiție comună. Vorbeam zilele trecute despre dezamăgirea asta din industrie, că, pe măsură ce te apropii de 30 sau treci de 30, începi să simți că nu mai ai rampă de lansare, că vei rămâne o trupă de nișă. Și atunci apare întrebarea: facem asta ca să ajungem undeva sau pentru că drumul în sine contează?
R.K.: Apropo că ai menționat că tot voi vă ocupați și de social media. Îmi povesteai că, fiind independenți, trebuie să învățați multe lucruri adiacente. Ce implică asta, mai ales pe partea de producție?
D.T.: Noi facem totul in-house. Am făcut inclusiv casete, le-am înregistrat cu un prieten. Tot materialul nostru e înregistrat de noi. Andrei, chitaristul, se ocupă de mix și master. Tragem efectiv într-un dormitor.
Mai nou avem și un studio al nostru, unde plătim chiria și ne ocupăm de tot. E și locul unde repetăm. În același timp, trebuie să ne ocupăm și de concerte, să cunoaștem oameni, să mergem la alte concerte. Practic îți faci singur intrarea - te bagi în seamă, cauți oportunități, vezi cu cine ai putea să cânți.
Publicul e foarte diferit și trebuie să-l găsești pe al tău. E totuși vorba de muzică și trebuie să fii deschis să asculți și alte stiluri, chiar dacă nu sunt neapărat ce ai asculta acasă. Dacă ești acolo, la un eveniment, trebuie să îmbrățișezi momentul.
R.K.: Simt că muzica e unul dintre puținele locuri în care se mai formează o comunitate sănătoasă. Cum simțiți asta de pe scenă?
D.T.: E adevărat. Sunt multe trupe cu idei clare și identitate puternică. Și oamenii care vin la concerte sunt foarte deschiși. Se bucură să vadă trupe noi și, de cele mai multe ori, le încurajează.
Sunt foarte toleranți inclusiv la probleme tehnice. Nu huiduie, din contră, sunt acolo să ajute. Ni s-a întâmplat o dată să ni se ardă boxele în timpul concertului și nu se mai auzea nimic. Oamenii ne-au pus să cântăm din nou piesa și chiar au venit cu idei: să folosim monitoarele de pe scenă și să le întoarcem spre public, ca să se audă.
R.K.: Piesele voastre sunt în engleză și sună foarte natural. Cum ați ajuns să vă exprimați în această limbă?
D.T.: E interesant, pentru că am primit și feedback-uri de genul: "it's such a turn-off să auzi pe cineva care nu e nativ". Și m-am întrebat dacă chiar se simte atât de tare. În același timp, am avut oameni care au zis că avem un accent islandez, comparându-ne cu Björk. Și eram: what the fuck? E interesant cum percepțiile diferă atât de mult.
La noi a venit natural. Când am început, proiectul nu era neapărat gândit pentru public. Fiecare voia să învețe ceva - eu, de exemplu, voiam să învăț să înregistrez mai bine și să ies din zona de confort cu vocea. Versurile au venit pur și simplu în engleză.
Ne-am pus întrebarea dacă să trecem pe română, dar engleza îți deschide plaja de audiență. Chiar dacă suntem o trupă mică din România, avem oameni din alte țări care ne ascultă și pentru ei contează că înțeleg mesajul. În plus, sunt tot mai mulți străini care vin la concerte aici, și e drăguț și pentru ei să poată rezona.
R.K.: În 2023 ați lansat primul vostru album, Dwell. După trei ani vine Flat Sky Society. Ce s-a schimbat?
D.T.: E o schimbare de direcție. Suntem mai serioși ca sound și ca mesaj. E mai profund, mai conceptual. Primul album nu a fost gândit ca un album. Au fost niște piese care s-au adunat. De asta, dacă îl asculți, simți pe alocuri că e puțin stângaci - ne făceam mâna, ne descopeream. Al doilea album are o direcție mult mai clară. Toate piesele sunt compuse de mine, deci există o viziune unitară. Trupa a venit apoi și a construit în jur: a tăiat, a adăugat, a ajustat. E mult mai închegat. Și noi, ca trupă, ne-am închegat în anii ăștia.
R.K.: Dincolo de muzică, ce înseamnă albumul ăsta pentru voi?
D.T.: Pentru mine, când va fi gata, va fi cel mai important lucru pe care l-am făcut. Îmi vorbește foarte mult.
Mi-aș dori să apară oameni care să rezoneze cu el. Pentru noi, ca trupă, e și un semn că putem continua, că putem construi ceva împreună.
Sunt multe trupe care după primul album încep să aibă probleme. Noi am lucrat la ăsta cu răbdare și fără presiune. Și simțim că putem rezista în timp.
R.K.: Pentru lansarea albumului din 7 aprilie 2026, în Control, ce pregătiți?
D.T.: Vom cânta tot albumul. Va fi un concert vulnerabil. Eu doar sper să nu plâng pe scenă.
Propunem o călătorie înapoi în copilărie și punem niște întrebări mari prin albumul ăsta. Sper să fie oameni care să le audă.
Ascultați trei piese din repertoriul Not My Cup of Tea pe LiterNet (click pe link): Crocx (în primă audiție), Love, Dead Man's Chest.
