Restaurarea, de către vedeta mea, David Chipperfield, face ca minimalismul să pară baroc, prin comparație. Cu nepotul lui van der Rohe drept expert, Chipperfield a dorit să pună cât mai mult Mies înapoi în edificiu, inclusiv în extinderea cu un spațiu de garderobă și toalete nou. Cu alte cuvinte, mulțumită lui Chipperfield, opera inițială continuă să fie a arhitectului german care a conceput-o. Ce e adăugat e tot în spiritul vremurilor de atunci. Poate că e un mod controversat de a restaura, când se estompează noul în favoarea vechiului dintâi.
Iar acesta continuă să impresioneze și după atâția ani: detaliile extrem de elaborate ale stâlpilor portanți, unde planșeul metalic casetat se descarcă aproape punctual, sfidând gravitația (mai sunt doi pilaștri de beton interiori, dar aproape invizibili dacă nu intri. Apoi, niciunul dintre stâlpii portanți, opt la număr, nu țin colțurile acestui masiv planșeu, ci sunt retrași, ceea ce face ca o suprafață uriașă de acoperiș să fie, practic, în consolă, la fiecare colț al clădirii negre.
Am văzut expoziția permanentă, cu secolul al XX-lea reprezentat decadă cu decadă germană, inclusiv realismul socialist din DDR (după reunirea celor două galerii naționale, la reunificare, patrimoniul a fost reunificat și el). Am văzut, de asemenea, o colecție de suprarealiști extrem de consistentă (incluzând și un Victor Brauner).
Parterul era ocupat de piesele de Brâncuși, care se pregăteau a fi puse în scenă (smb.museum/exhibitions/brancusi/). Între timp, veți fi aflat de succesul expoziției. Întâmplarea face să fi ascultat, conducând prin patrie, o minunată emisiune Orașul vorbește, a Dariei Ghiu, transmisă live de la ICR Berlin pe RRC, fix a doua zi după vernisaj; așa că mi-am completat mental ceea ce nu văzusem la fața locului. Trei lucruri mi-au rămas în minte: organizarea serială a lucrărilor, nu cronologică, apoi prima reconstrucție temporară a atelierului lui Brâncuși în afara Parisului și, în fine, anturarea contextuală a pieselor cu fotografii și filme de Brâncuși, dar și cu instalații sonore, încercând să redea sunete de felul celor în care se va fi produs și formarea artistului în România rurală, dar și care vor fi înconjurat atelierul parizian. Mai lipsea un context olfactiv, cu friptura pregătită la forjă, în atelier, dar și cu parfumurile doamnelor care îl vizitau pe sculptor.
O expoziție di granda, pusă, din generozitatea Germaniei și a Franței, (și) sub patronajul președintelui României, patria sa ingrată atunci și, auzind de distrugerea unui dintre scaunele de pe aleea de la Poarta Sărutului, de acum...
(va urma)