Draga mea, am lăsat în testament să fiu incinerat cu toate cărțile rămase nevândute, în afară de cea care susține masa din bucătărie, știu cât de mult urăști să-ți verși cafeaua, cenușa s-o împrăștii lângă mărul nostru preferat de lângă casă, știi visul meu copilăresc de a mă reîntoarce-n vierme, îmi pare rău că m-ai găsit așa, măcar am scris frumos, mi-am exersat caligrafia. Am ales această zi să-ți amintești de mine cu durere doar din patru-n patru ani. Ești mai frumoasă decât orice primăvară.
Răzvan Dițescu
Fratele meu geamăn s-a născut pe 29 februarie, iar eu pe 1 martie, la cinci minute distanță. Toată viața a spus că e mai special, mai valoros. Și chiar vorbea serios, nu mă tachina. Dar nu i-am purtat pică; era fratele meu. Azi, de ziua lui, a luat o gură din tort, a mestecat puțin, apoi a dat ochii peste cap și a căzut lat. Ambulanța a ajuns prea târziu. Infarct a spus medicul. Mama urla că nu e drept în timp ce eu mă gândeam că, pentru prima oară, 29 februarie mă alesese pe mine.
Ana-Maria Butuza
Ada își desfăcu picioarele strânse turcește și le întinse. Erau încă subțiri, ca de balerină, cum îi plăcea să se alinte. Se ridică studiat și se pierdu în piruete: dublă, triplă, cvadruplă, până în fața oglinzii, unde se privi îndelung. Azi era ziua majoratului ei, după calendar, la 72 de ani. Atât de tânără, încât simțea nevoia unei iubiri vibrante. Deschise ușa dormitorului conjugal ca o furtună de primăvară, îi scoase perfuzia și îl îmbrățișă strâns, iar ochii lui o cuprinseră într-o ultimă clipă.
