Pe 1 martie a apărut la ușa mea cu un mărțișor. M-a invitat la restaurant. Am mâncat, am băut, ne-am privit mult. La final m-a condus acasă. Înainte să plece, m-a întrebat dacă poate să mă sărute. Doar de ziua mea, i-am spus. Vreau să văd dacă e, într-adevăr, iubire. După patru ani m-a sărutat. În aceeași seară am făcut dragoste. După alți patru, chiar de ziua mea, ne-am căsătorit. La o lună după nuntă i-am spus că vreau să schimbăm faianța din baie. Cu mare drag, mi-a răspuns zâmbind. Peste patru ani. De ziua ta.
Caterina Tudorache
Mă foiesc de dimineață. Niciun cadou sau mesaj. Am sunat-o. Ce zi specială este? Ea tăcu puțin. Crăciunul? Nu, că a fost. Paștele nu, că atunci mâncăm miel. I-am zis că am de lucru și am închis, dezamăgit. M-a sunat ea peste 3 minute. Am răspuns, plin de speranță. Știu, pisoi. Ziua maică-tii. Nu, draga mea. Ai uitat? Ziua aia de dinainte de 1 martie. 28? Nu, ziua de după 28. Da, 1 martie, când îmi iei tu flori. Pup. Am treabă. Am închis, dezamăgit. Ea intră râzând pe ușa biroului, cu un tort. La mulți ani.
Carmen-Ecaterina Ciobîcă
Nu-și amintea ea bine, el nu-i spusese niciodată una ca asta, de unde-i venise oare gândul ăsta caraghios cum că vestea ar fi putut să-l bucure. Doar știa că amintirile ei erau înecate în ceață, iar el i le punea mereu în ordine. Lipind fruntea de geamul rece, Ana privi mărul dezgolit, împietrit în iarnă. Poate nici ziua asta nu există, își spuse, dar pântecele i se făcu rană sângerândă, iar mărul întinse către ea ramuri cu muguri din care izbucniră flori. Fiecare petală era însemnată cu două liniuțe roz.
