Mai e puțin

În total se urniseră patru căruțe și douăzeci și trei de suflete, douăzeci de adulți și trei copii. Mergeau acolo unde pământul se unește cu cerul. Erau toți rude din neamul lui Eliazar Trubadurul, cel ce știa a cânta din oud și din voce și își urzea singur slovele. Erau convinși că acela era singurul loc din lume unde poți alege și cum nu aveau de niciunele și-ar fi dorit ca măcar o alegere să poată face până li se termină zilele. Nu se așteptau să sosească repede. Locul unde pământul se unește cu cerul părea foarte departe, dar nu era la capătul lumii, căci linia ce le unea se vedea limpede, cum se văd crestele munților într-o zi senină, sau cucul printre frunze în dimineața de primăvară. Și cum nu aveau nimic mai bun de făcut, s-au pornit într-acolo. După zece zile li s-a părut că locul pe care-l căutau nu s-a apropiat niciun pic. Era la aceeași distanță cum fusese când au plecat. Dar n-au deznădăjduit. După douăzeci de zile lucrurile nu s-au schimbat deloc. Și nici după patruzeci. "Timpul se scurge-n taină, pe nesimțite trece / Și nu-i putere-n lume să-l ție ori să-l plece" a recunoscut Eliazar, dar le-a cerut să se lase în voia drumului și să nu se prindă în împletitura timpului. "Nu locu-i preț de aur, ci drumul ce te poartă / Căci pasul dă ființă, nu clipa cea deșartă". Ceilalți au oftat și au mers mai departe.

Cel care i-a părăsit primul a fost chiar fiul cel mare al lui Eliazar împreună cu femeia lui și cu copiii. "Nu vom ajunge niciodată acolo. Locul acela e doar o himeră, iar vorbele tale un șal de mătase ce învelește adevărul. Noi vom rămâne aici, vom lucra pământul și pământul ne va da roadele sale. Nu e de căutat altceva" a spus Menua hotărât. Apoi au început să dea îndărăt ceilalți, mijlociul, mezinul, fratele cel mare cu ai lor.

Nu știau să spună cât merseseră, poate un an, poate doi, când Eliazar și femeia lui s-au trezit singuri. "Prin sura vieții țesătură, când toate par tăcute / Nădejdea-i strop de aur în clipele pierdute" a murmurat bărbatul, a luat frâiele și a mânat mai departe. Deja lumea se schimbase cu totul de când începuseră călătoria. N-ar fi știut să explice în ce fel, dar se simțeau tot mai mici într-o lume tot mai mare. Căscau ochii și încercau să o înțeleagă, să-i pătrundă miezul. Însă așa, cu ochii căscați împrejur, au trecut dincolo de locul pe care-l căutau. S-au trezit dintr-o dată în fața unui munte care se ridica asemeni unui zid uriaș în locul liniei drepte și din ce în ce mai groase care unea cerul cu pământul. Când s-au uitat îndărăt linia era acolo. Eliazar a coborât din căruță. La fel și femeia lui.

- Interesant - a mormăit bărbatul cu mustață și cu haine englezești. Uită-te și tu - a adăugat el și i-a întins celuilalt luneta.
- Așa ceva e pur și simplu imposibil - a răspuns al doilea profund tulburat. Lângă oiștea Carului Mare mai sunt încă două stele. Abia se văd, dar nu e nicio îndoială că sunt acolo. Asta e imposibil! Ori mii de ani de astronomie au fost în zadar, ori stelele alea s-au lipit acum de Carul Mare.