Mai e puțin

La început, sufletul era o linguriță uitată într-o ceașcă de ceai rece, convins că universul e doar o rotire leneșă de lichid și reflexii. Își dădea importanță, desigur, mai mult decât se alinta. Zăngănea din când în când, doar ca să-și audă propria existență. Apoi a fost pescuit de o mână grăbită și aruncat într-un sertar plin de tacâmuri cu identități fragmentate. Acolo a învățat prima lecție: "Nimeni nu e unic când toți sună la fel."

După o vreme, a devenit șosetă. Dacă ar fi avut pereche, ar fi fost prea simplu. O șosetă rătăcită, condamnată să participe la ritualuri de spălare în care își pierdea memoria elastică. În tamburul rotativ, între centrifugări și clăbuci, sufletul a început să suspecteze că evoluția, în loc să fie o scară, e o mașină de spălat setată pe program necunoscut.

Peste un timp a fost promovat la statutul de cactus de birou, începând să înțepe discret. Colegii îl udau excesiv sau deloc, iar sufletul învăța arta paradoxului: "Să supraviețuiești când ești ignorat, dar și când ești iubit prost."

Într-o zi, cineva i-a lipit un sticker cu "Live, Laugh, Love". A fost momentul în care a început să-și planifice conștient evadarea.

... a venit sub forma unei umbre. Nu era o umbră anume, practic a oricui trecea pe lângă un perete. Sufletul era acum bidimensional. Și, ironic, a devenit formular. Cu rubrici, cu bifă, ba chiar și cu semnătură. A învățat că existența se validează în trei exemplare și că orice transcendere trebuie ștampilată. S-a completat singur, de mai multe ori, până când a început să semene suspect de mult cu toți ceilalți.

Apoi, dintr-un capriciu cosmic sau dintr-o eroare de sistem, sufletul a fost recompilat ca sunet. Un "hmm" prelung, strecurat în conversații. O ezitare. O microfisură în discurs. Acolo a înțeles că sensul nu stă în cuvinte, mai degrabă în spațiile dintre ele. Și a început să se dilate. Să se infiltreze. Să devină aproape.
"Mai e puțin", i-a șoptit cineva. Sau poate și-a șoptit singur.

Ultima treaptă, de fapt, nu a mai fost treaptă. A fost o acumulare. Lingurița, șoseta, cactusul, umbra, conceptul, formularul, sunetul - toate au început să vibreze simultan, ca un cor care nu știe partitura, dar cântă oricum. Sufletul s-a umflat ca un pește balon. Mai mult intens decât mare. Realitatea a început să se curbeze în jurul lui, ca o coală A4 plictisită de propria platitudine.

Crezi că s-a făcut lumină? Neah, nicio revelație, nici măcar liniște.

O explozie de sensuri incompatibile, o detonare de identități care se contrazic, o avalanșă de posibilități care refuză să se ordoneze. Sufletul s-a spart în toate direcțiile deodată, fiecare fragment urlând o variantă diferită a adevărului. Sertarele au zăngănit, șosetele au dansat, cactusul a înflorit agresiv, umbrele au fugit de pereți, formularele s-au auto-ștampilat isteric, iar "hmm"-ul a devenit un cor asurzitor.

"Mai e puțin", a mai apucat să spună ceva din el. Și apoi a fost prea mult.