Așa începe monologul actriței Erzsébet B. Fülöp din spectacolul Emberek és istenek / Oameni și zei de Andrei Măjeri, premieră 2026 a Teatrului Național Târgu Mureș, Compania "Tompa Miklós". Prezentul interviu își propune să descompună și să recompună, bucată cu bucată, personalitatea unei actrițe al cărei CV trebuie citit cu creionul în mână, o actriță pe care, atunci când o vezi pe scenă, te inundă o imensă bucurie și simți nevoia unei reverențe.
Alina Mariana Maer: Fiecare rol e o întâlnire cu sine și cu timpul trecut, o descoperire sau o întoarcere. În Emberek és istenek / Oameni și zei, personajul dumneavoastră spune: "Recuperați-mă intactă. Bucată cu bucată." Ceea ce mă trimite cu gândul la o mai veche mărturisire, aceea că fiecare rol "vă locuiește". Astăzi, cum simțiți această locuire: ca pe o acumulare care împlinește sau ca pe o formă de fragmentare care destramă un artist?
Erzsébet B. Fülöp: În ultimii ani am avut oportunitatea să primesc roluri importante, contemporane scrise de Robert Icke, Csaba Székely, Elise Wilk, Radu Afrim; am avut șansa să lucrez cu regizori importanți și le sunt recunoscătoare că s-au gândit la mine, în spectacolul Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri cu Radu Afrim, în A doktor / Doctorul cu Andrei Șerban, în Az igazság gyertyái / Lumânările dreptății și Alaszka / Alaska, cu Sebestyén Aba, dar, rolul Actriței, scris de Andrei Măjeri parcă ar fi apoteoza tuturor rolurilor primite, jucate până acum. De exemplu, în cazul rolului Actrița, prima oară când am citit textul, eram pur și simplu copleșită de sentimentul bucuriei, al emoției, al satisfacției, dar mai ales de sentimentul recunoașterii. La prima repetiție, Andrei a fost atât de generos, încât a întrebat dacă să rămână în text numele meu sau să introducem un nume fictiv. Era bizar, ca actriță, să joc rolul Actriței, atât de personalizat, chiar cu numele meu. Dar sunt o actriță căreia îi plac extremele, stările demente, riscul pe scenă - am simțit provocarea textualizată ca fiind foarte ofertantă. Am și un mare respect față de viziunea regizorală, mai ales că am simțit din prima că acest rol este ca un dar. Rareori are actorul acest sentiment. Cauzele sunt multiple: ori nu primește un rol ofertant, ori nu rezonează cu regizorul invitat, eventual cu intenția regizorală, care nu este axată pe actor; sunt mulți factori care contribuie la un rol - academic spus - "wow".
Da, simt o locuire, o împlinire, mă vindecă rolul Actrița, mă împlinește, inducându-mi o bucurie; în ciuda faptului că mă consumă efortul depus, simt cum se reîntoarce energia psihofizică de la spectatori și mă reîncarcă.
A.M.M.: Monologul descrie, într-o formulă cinică și tandră în același timp, etapele prin care o actriță devine, treptat, uitată. Ce face un actor cu această conștiință a înlocuirii? O ignoră sau o integrează? Personajul dvs. pare să vorbească dintr-un "după", dintr-un loc și timp în care totul s-a consumat deja. Când a apărut această conștiință a unui posibil "după scenă"?
E.B.F.: Conștiința de "după scenă", din păcate, nu doar că a apărut, ci mi s-a întâmplat concret, în timpul pandemiei, când nu am fost lăsată să intru, timp de trei luni, în incinta Teatrului Național din Târgu Mureș de fostul director general al instituției. Repetam într-un rol principal, mergeam dimineața la repetiție și m-a oprit directorul în persoană, în ușa de intrare. M-au scos din rol, eram dublată. Cred că, în afara morții tatălui meu, acest sentiment a fost cel mai cumplit din viața mea.
Atunci m-am gândit prima oară cum aș putea trăi fără teatru. Răspunsul intuitiv a fost că trebuie să mă orientez spre teatrul comunitar, să slujesc cumva comunitatea, să organizez individual tabere de vară pentru copiii mici, să merg în școli ori să vizitez azilurile de bătrâni. Noi, actorii, cred că mai avem mult de lucru în acest univers.
Andrei, fiind un regizor atât de sensibil, a simțit cumva drama mea personală, ființa mea și a tematizat, cum funcționez, cum predau studenților mei, dar totodată, în acest monolog sunt incluse aspectele profesionale ale tuturor actrițelor. Simt o recunoștință enormă pentru acest rol, acest text, că am avut oportunitatea să lucrez cu el.
A.M.M.: Actorul se află mereu între dorința de a se afirma și cea de a lăsa personajul în lumină. În 2015 spuneați că ego-ul actorului trebuie diminuat, iar în rolul din Emberek és istenek / Oameni și zei, într-o manieră ironică, "eu"-ul devine aproape obsesiv. Cât de important este să nu se conserve ego-ul actorului, chiar cu riscul de a pierde ceva din ceea ce a construit? Această tensiune poate funcționa ca un catalizator al artei actorului?
E.B.F.: Eul actorului ar trebui să dispară total, să se dizolve în rol, cum scrie maestrul Zeami, actorul teatrului Nō. Actorul Nō exersează treizeci de ani tehnica contopirii cu rolul jucat, până este lăsat să intre în scenă. În cazul actorului din Vest, parcă funcționează contrariul: cum să mă expun, să ies în evidență, ca să fiu mai bine observat. În rolul Actriței din spectacolul Emberek és istenek / Oameni și zei este introdusă această temă, dar există și contrariul, "uciderea actriței" (cum scria Luciana Antofi în cronica spectacolului), care nu poate trăi fără teatru. Este o dualitate genială, scrisă de Andrei, iar actrița oscilează între aceste extreme, între ironic și tragic, între "eu"-ul actorului și diminuarea ego-ului, între prezență scenică intensă și dispariția totală al actorului.
A.M.M.: În cariera dumneavoastră ați lucrat cu nume importante: Vlad Mugur, Gábor Tompa, Andreea Vulpe, László Bocsárdi, Victor Ioan Frunză, Olga Barabás, Radu Afrim, Andrei Șerban, Andrei Măjeri. Cum reușiți să vă adaptați la stiluri atât de diferite fără să pierdeți ceva esențial din propriul mod de a fi pe scenă? Reușiți de fiecare dată să simțiți lumea regizorului sau v-ați construit mecanisme de adaptare pentru oricare dintre lumi?
E.B.F.: Nu construiesc mecanisme, pur și simplu mă deschid cu toată atenția și organismul actoricesc către regizor, spre rol, spre intuiția mea, către situația propusă de regizor, către parteneri. Desigur, am lucrat și cu regizori care nu lăsau libertatea actorului, ne dresau centimetru cu centimetru; în acest caz mă blochez, pierd bucuria jocului. Maestrul Zeami spunea: actorul Nō profesionist are nevoie de doi factori, tehnică avansată (voce-corp-mișcare) și viziunea cosmologică a actorului asupra lumii.
În mecanismul meu personal este inclusă întreținerea corporală și întotdeauna încerc să tematizez, prin rolul jucat, și viziunea mea asupra lumii. Premisa cea mai importantă în contextul unui rol interpretat este viziunea personală. Fără asta, munca actorului pe scenă există, dar nu va avea durată în memoria spectatorului.
A.M.M.: Aveți o formare dublă, actor și teatrolog, fiind din 2006 doctor în ramura artei teatrale la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta, Ungaria. Practic, sunteți actorul care reflectează asupra teatrului, devenind observator și cercetător al propriei arte. Vă ajută această distanță teoretică sau, uneori, complică experiența directă a jocului?
E.B.F.: Cred că oricărui actor i-ar fi de folos cercetarea artei actorului. Când repet, nu cercetez; o fac înainte sau după repetiție. În 2013 am lansat a doua carte, unde, într-un capitol, scriu despre mecanismul prezenței actorului pe scenă. În timpul verii, când scriam cartea, eram închisă în cameră, rememorând scenele jucate din Cehov, Sirály / Pescărușul, regizat de Attila Keresztes, din A nyugalom / Tihna, regizat de Radu Afrim: ce fel de gânduri, sentimente, gesturi, mișcări aveam, cum funcționam, un fel de autoverificare, încercând să reconectez praxisul cu cercetarea. Distanțarea teoretică ne poate fi de folos în procesul de construire, de menținerea rolului, în conștientizarea intuitivului, spontaneității, în privința atitudinii scenice. De exemplu, respirația actorului. Cum funcționează, câte categorii de respirații există, ce înseamnă modul cum respiră actorul, sau modificarea fiziologică a respirației, cum folosim în structurarea emoțiilor etc.
A.M.M.: Ați făcut școli și ați lucrat într-un spațiu teatral bilingv. Simțiți diferențe reale între teatrul în limba maghiară și cel în limba română ca ritm, estetică sau raport cu actorul?
E.B.F.: Mai degrabă universul regizorului contează pentru mine, limbajul teatral propus, care îl caracterizează; asta este cel mai provocator în munca actorului și nu depinde de limbă.
A.M.M.: Sunteți cadru didactic asociat la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Lucrați cu studenți de mult timp. Simțiți o schimbare reală de mentalitate la noile generații sau esența actorului rămâne aceeași?
E.B.F.: Da, esența actorului rămâne aceeași. Predau cu colegul meu Zsolt Harsányi, în cadrul UAT Târgu Mureș, la clasa de actorie, anul III, și suntem foarte norocoși. Avem studenți din țară și din Ungaria, talentați, sensibili, atenți, empatici, respectuoși, solidari, deschiși; parcă am fi parteneri, colegi, putem discuta sincer orice problemă, fără abțineri. Se ajută reciproc, se organizează între ei ca să lucreze și în afara programului. Cu harul pe care îl au, trebuie să reușească!
A.M.M.: Dacă ar fi să definiți perioada 2017-2025, perioadă în care ați jucat mult, dar ați vorbit puțin despre dvs., nu prin roluri, ci printr-o stare, care ar fi aceea?
E.B.F.: Curiozitatea, intensitatea.
A.M.M.: Ați mărturisit cândva că pauzele vă "chinuiesc", că nu știți să vă relaxați. Ați reușit să învățați? Cum arată astăzi un astfel de moment de pauză: ca o ruptură necesară sau ca o formă de libertate?
E.B.F.: Natura mă relaxează, la fel și animalele noastre - avem un Bichon Frisé, un Collie cu păr lung, un Rottweiler și o pisică. Suntem o echipă bună, dar, din păcate, în ultimii zece ani abia am avut timp să stau măcar zece minute pe o bancă, la soare, între UAT și Teatrul Național. Iar vacanțele de vară sunt scurte din cauza admiterilor la universitate. Așa că am început deja să simt că am nevoie de mai mult timp pentru mine. Ar fi nevoie de mai multă autoreflecție, fiindcă nu știm când sosește Moartea (Ferkó Tompa) cu un crin, ca în Emberek és istenek / Oameni și zei, și parcă nu suntem prea pregătiți. Suntem prea ocupați.
A.M.M.: Recunoașterea vine, uneori, în etape, alteori târziu, și nu întotdeauna aduce liniște. Premiile și nominalizările au însemnat pentru dumneavoastră mai mult o confirmare sau au adus și o formă de presiune, aceea de a nu coborî sub o anumită așteptare? Și, în acest context, cât loc mai rămâne pentru risc?
E.B.F.: Premiile și nominalizările nu influențează riscul actorului, îți dau o forță, sunt un fel de indicatori că trebuie să mergi mai departe, o confirmare că merită să te implici cu toată ființa. Dar riscul contează foarte mult în munca actorului, ca să nu devii manierat, schematic.
A.M.M.: "Nici dacă merg la București, nici dacă merg la Budapesta, nu mă recunoaște lumea pe stradă. Dar între Sovata și Luduș...", spune personajul dvs. Cum vă raportați la notorietate? Este ea necesară sau, dimpotrivă, eliberatoare prin puterea de a fi oricând, oriunde, oricine?
E.B.F.: Notorietatea funcționează exact așa cum a descris Andrei Măjeri în monologul Actriței. Dacă, în calitate de actor, conștientizezi cele cinci etape ale carierei, te poți elibera de constrângerea notorietății. Mai ales când poți juca un rol precum cel al Actriței, atunci, cu sau fără acest sentiment, magia jocului - ca sursă primară - te conduce; subiectul, adică rolul, și obiectul, adică actorul celebru (în Luduș), se contopesc. În această unificare nu mai contează nimic, ci doar forța prezenței.
A.M.M.: Teatrul contemporan testează libertatea artistică în moduri neașteptate. În 2015 spuneați că actorul trebuie să fie deschis, fără rigidități. Mai este posibilă această deschidere într-un context în care libertatea artistică pare tot mai negociată?
E.B.F.: Fără această deschidere nu se poate. Desigur, dacă simți, în procesul realizării unui spectacol, că nu ai suportul necesar pentru această deschidere, atunci, cum spune Actrița, devii rigidă, te închizi, ca semn al retragerii din actul artistic.
A.M.M.: În A doktor / Doctorul, în regia lui Andrei Șerban, personajul pe care îl interpretați este sub presiunea unei judecăți publice. Simțiți că teatrul contemporan devine mai normativ, mai atent la "corectitudine" și mai puțin dispus să accepte ambiguitatea?
E.B.F.: Rolul Ruth a fost un rol minunat; a fost o ocazie de a lucra cu Andrei Șerban, de a-i cunoaște metoda de lucru, de a juca împreună cu foști colegi dragi din Timișoara, dar la întrebarea aceasta nu m-am gândit. Cert este că textele și spectacolele de valoare conțin întotdeauna problemele actuale ale omului, ale societății, te provoacă la gândire; de aceea, doctorul Wolff era un rol deosebit. Mă gândesc la textele lui Shakespeare sau Cehov, scrise cu un caracter universal, care includ toate etichetele noastre contemporane.
A.M.M.: În text apare o imagine puternică: "ajung să mă îmbrățișez singură". Cât de prezentă este singurătatea în viața unui actor care pare, din exterior, mereu înconjurat de oameni?
E.B.F.: Eu am nevoie de singurătate după premiere ca să mă reîncarc, iar în timpul repetițiilor, pentru căutare; dacă nu am timp, în cursul zilei, între repetiții și reprezentații, atunci caut un colțișor înainte de spectacol, în magazinul de decor al Naționalului sau în cabina mea, ca să-mi adun atenția, nu doresc să discut cu nimeni. Singurătatea mă ajută să mă concentrez asupra partiturii.
A.M.M.: "Nicio viață nu e de ajuns să termini ceva". Ce anume n-ați vrea să lăsați neterminat în această lume?
E.B.F.: Mai trebuie să meditez la această întrebare!
A.M.M.: Avem în față "jurnalele din torpedou"; le deschidem. Ce fragment ați vrea să fie citit de publicul care nu știe că teatrul poate fi "un căpcăun fascinant și pervers"?
E.B.F.: Două propoziții: una pentru mine, ca memento constant, și una pentru spectatori.
Assmann spune că 80-100 de ani este durata memoriei unui om în amintirea celor care l-au cunoscut. Sper ca ceva din mine să fie purtat mai departe fie prin studenții mei, fie în memoria spectatorilor. Dar doresc să-mi reamintesc mie însămi și tuturor actorilor: "Țelul suprem al unui actor este să dispară".
Iar voi, dragi spectatori, să nu uitați că "Privirea poate schimba lumea".
Mulțumesc, Andrei Măjeri, "obraznicul regizor", cum scria Călin Ciobotari!
(foto: Bereczky Sandor)
Erzsébet B. Fülöp este absolventă a Facultății de Teatru din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu-Mureș (1994) și doctor în teatru al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta, Ungaria (2006). Din 1998 este actriță a Teatrului Național din Târgu Mureș, Compania "Tompa Miklós" și profesor universitar doctor, coordonator Școală doctorală la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș.