Doina Gecse-Borgovan: Maria, te felicit pentru nominalizarea pentru rolurile din Lalele, păsări și beton. Cum a fost pentru tine experiența acestui spectacol?
Maria Elena Morar: A fost ceva ce îmi doream foarte tare. Încă din facultate îmi doream foarte tare să lucrez cu Leta, pentru că ea era profesor asociat, cred, sau oricum venea și ținea niște workshop-uri cu cei de la regie și mergeam și noi la acele workshop-uri, îi ajutam cum ar veni pe colegi. Era ceva ce îmi doream încă din anul întâi. Și am fost foarte bucuroasă când am aflat că sunt și eu în distribuție.
D.G.-B.: A fost un casting, sau cum s-a întâmplat?
M.E.M.: A fost un casting-atelier, un workshop, în care Leta a încercat, cumva, exerciții în care noi, corpurile noastre, ne-am pus într-un spațiu foarte mic să jucăm toată povestea și am jucat pe niște povestiri de ale lui Cehov, am lucrat atunci așa, ca să vedem cum se simte.
Eram foarte mulți oameni într-un spațiu foarte mic, dar a fost chiar distractiv. M-aș fi bucurat și dacă aș fi rămas doar cu experiența acelui workshop. Iar tipul ăsta de limbaj corporal era ceva ce mă intriga, mă atrăgea cumva ideea că facem totul cu corpurile noastre.
Am pornit acest proces cu bucuria de a lucra cu Leta, de a mă reîntâlni cu Ana (Maria Marin - nota LiterNet), cu care am fost colegă în licență, de a lucra cu Alexandra (Caras - nota LiterNet) și cu Andrada (Balea - nota LiterNet), pe care le-am tot văzut la Reactor, de care îmi plăcea foarte tare. Și da, a fost challenging, uneori. Și să punem și să desfacem bolțarii era obositor, dar cumva aveam această energie care venea din bucuria de a fi aici.
D.G.-B.: Dacă tot ai pomenit-o pe Leta, spunea Leta despre voi că e rar și mare lucru să întâlnești actrițe disponibile, care dau dovadă de curaj, discernământ, poftă de joc.
M.E.M.: Da, cred că trebuie să fii foarte deschisă, sau poate nu deschisă, dar disponibilă să încerci să înțelegi și să faci mereu chestii noi. Și cumva, poate și simt asta, sunt și mică încă ca actriță, adică sunt abia intrată, cred că am o disponibilitate care vine din curiozitatea și dorința de a lucra și a încerca.
D.G.-B.: Mi s-a părut foarte greu ce ați făcut voi, cu atât mai mult cu cât jucați mai multe personaje. Să treci de la un personaj la altul este foarte dificil și să faci asta rapid, sub ochii publicului, nu?
M.E.M.: Da, am mai lucrat într-un spectacol în care era un colaj, în Oameni și arme, în regia lui David Schwartz, doar că acolo era un colaj diferit și cumva trecerile de la un personaj la altul erau mai rare. Deși acolo am avut șapte roluri și povești diferite în fiecare scenă.
Cred că lucrând le descoperi pe personajele alea și te obișnuiești foarte repede să accesezi cutiuța în care ai pus un personaj sau altul și ajungi să jonglezi de fapt cu niște mingi sau cu niște sculpturi pe care deja le-ai făcut în repetiții și atunci cred că în spectacolul rămâne jocul, trecerea de la un personaj la altul.
D.G.-B.: Îmi place cum spui că ești încă mică, că ești încă la început de drum. Cum a fost pentru tine începutul? De ce ai ales să studiezi teatrul?
M.E.M.: Inițial voiam să dau și la Cluj și la București. La 11 ani mergeam deja de vreo 2-3 ani la spectacole de adulți, care erau încadrate la audiență generală, la teatrul Regina Maria din Oradea, orașul meu natal, și mi se părea că teatrul e ceva magic și că vreau și eu să iau parte la acea magie și după aceea a venit un moment în care m-am răzgândit. Dar țineam ascunsă în mine dorința asta, n-o împărtășeam cu nimeni, mai ales că tata și profesorii îmi spuneau că aș fi potrivită pentru meseria de medic. M-am gândit deci o vreme să dau la medicină, la jurnalism, la un moment dat. Dar pe la 16 ani m-am hotărât că vreau să fac teatru și așa a rămas.
Am început să citesc teatru, să văd spectacole online, mai ales că m-a prins pandemia în clasa a 11-a și în lockdown multe teatre din Europa puneau spectacole online și m-am uitat la spectacole din Berlin, din Londra și din România, FNT-ul era online, am văzut foarte multe spectacole atunci. Și am zis că dau și la Cluj și la București, că oricum nu sunt în același timp.
Prima dată am dat la Cluj și m-am simțit bine în oraș, deși nu îl mai vizitasem, nu îl cunoșteam, dar m-am simțit cumva bine aici. Mi-a plăcut curtea de la Litere și am zis că dacă intru o să rămân aici. Cred că am făcut alegerea potrivită.
D.G.-B.: Și n-ai stat degeaba nici în timpul facultății, pentru că știu că ai inițiat un proiect care se numea Cont.rar, nu? Cum a apărut el?
M.E.M.: Cont.rar a început mai degrabă ca două spectacole, Cine eram când voiam să fiu și Casio, care au pornit din niște mici proiecte pe care le-am făcut în anul doi la cursul de Prelucrarea textului de spectacol. Și acele echipe de lucru cumva au ajuns să devină echipele de lucru pentru aceste spectacole. Și nu știu, începutul încă e tot așa ceva tânăr pentru mine, adică e tânăr când mă gândesc că e o companie pornită din noi, care abia acum cumva intrăm real pe piața muncii și suntem prieteni, suntem colegi, și învățăm să creștem împreună și cu spectacolele astea.
D.G.-B.: Și ai și experiența de a scrie text, de a produce text, nu?
M.E.M.: Da. La Cont.rar faci de toate. În Cine eram când voiam să fiu, împreună cu Alexandra Harapu, Maialgesa Dat, Alexandra Neag și Ioana Toloargă, care a făcut regia și dramaturgia, am scris toate împreună și Ioana a colat, a condus tot materialul nostru care era și personal, și în legătură cu tema devenirii ca fată și modelele din basme și povești.
Acolo Ioana a reușit să coleze ce-am scris noi. Dar așa a fost experiența drăguță și am lucrat foarte orizontal și colaborativ în acel proiect și a fost ca o petrece în pijamale cu fetele.
D.G.-B.: Vezi mai departe crescând Cont.rar-ul, crezi că se poate dezvolta, e loc, e nevoie?
M.E.M.: Cred că loc îți faci și eu zic că e nevoie, mai ales acum când noi suntem tineri și încercăm să arătăm ce știm și ce putem. De altfel, urmează să începem lucrul la un spectacol Cont.rar, adresat tot publicului tânăr și foarte tânăr adolescenților.
Cred că trăim într-o perioadă destul de fragilă din punct de vedere socio-politic în care uneori dialogul e din ce în ce mai anevoios, iar discursul e din ce în ce mai extrem și cred că e bine să realizăm spectacole și pentru un public tânăr și să încurajăm gândirea critică cu publicul tânăr și să creștem împreună cu un public pe care ni-l formăm.
D.G.-B.: Ai participat în multe proiecte de teatru politic, teatru social, cum vezi tu rolul teatrului? Poate să schimbe, poate să influențeze?
M.E.M.: Cred că teatrul poate să nască întrebări, să deschidă conversații și să emoționeze, să hrănească cumva empatia sau să crească empatia în cei care îl văd. Și cred că teatrul e tot timpul cumva în dialog cu prezentul și cu publicul său și cu comunitatea sa.
D.G.-B.: Ce planuri ai acum că te apropie și de sfârșitul masterului?
M.E.M.: E destul de greu. Nu-mi place să-mi fac planuri pe termen foarte lung. Mă gândesc așa, tot pe câte un an înainte. Momentan mi se pare că e cel mai sănătos, ca să nu simt un soi de presiune. Probabil o să încerc, adică mi-aș dori, alături de colegii mei, să creștem Cont.rar, să joc în continuare, vreau să fac asta, să joc și îmi doresc ca lucrurile să fie bine în lume și în general mi se pare că e acum totul e fragil, e grea și generatoare de anxietate trecerea de la școală la piața muncii și încerc să nu mă gândesc foarte tare la asta, să mă concentrez mai degrabă pe ce e bine și cum pot să cresc eu ca om în societate, eu ca artist în teatru și eu cu colegii să ne bucurăm de ce facem.
