De-a lungul timpului a susținut cursuri de teatru pentru copii și a lucrat într-o librărie, iar în prezent face parte din echipa artistică de la Reactor de creație și experiment, unde joacă din 2016.
Este nominalizată la Premiile UNITER 2026 la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar pentru Mica din spectacolul Dealul florilor de Calița Nantu.
Doina Gecse-Borgovan: Anul 2025 pare să fi fost un an bun din punct de vedere profesional pentru tine, două dintre spectacolele în care joci la Reactor sunt nominalizate la UNITER. Spune-ne despre ele.
Alexandra Caras: Pentru mine, nominalizările astea nu simt că vorbesc despre un an 'bun' în sens individual, ci mai degrabă despre o perioadă în care am fost foarte norocoasă să fiu parte din niște întâlniri care m-au crescut. Reactorul e un spațiu în care spectacolele apar din oameni, din relațiile dintre noi și dintr-un tip de sinceritate care te obligă să fii prezent cu adevărat.
Dealul florilor și Lalele, păsări și beton sunt foarte diferite ca lume, dar au în comun faptul că s-au construit dintr-un tip de libertate pe care nu o întâlnești des. Pentru mine, asta e cel mai valoros - că am putut să lucrez cu o echipă foarte bună. Avem o colaborare internă productivă, colegi care participă la procesul creativ pe mai multe planuri, ne ajutăm mult între noi și se simte asta.
Dealul florilor e un spectacol despre schimbare, dar nu una spectaculoasă, ci din aceea care se întâmplă încet, aproape pe nesimțite (piesa se poate citi pe LiterNet aici). Despre felul în care visele și dorințele noastre nu apar în gol, ci sunt modelate constant de locul în care trăim, de oamenii din jur, de presiunile - uneori invizibile - ale contextului. Și, în același timp, despre tensiunea asta foarte umană: cât din tine lași să fie modelat și cât alegi să împingi înapoi. Dacă te lași dus sau dacă, la un moment dat, te oprești și spui 'nu, eu vreau altceva'.
Lalele, păsări și beton e, pentru mine, o felie de cartier privită de sus în care vezi simultan blocuri, străzi care se intersectează, oameni, animale și detalii aparent mărunte care, împreună, compun o lume vie. Există o unitate de loc - cartierul - și de timp - 1 martie - dar nu și de acțiune, pentru că poveștile sunt multe, se intersectează, se continuă sau funcționează în paralel. În centrul lor sunt mai ales femei, fiecare prinsă în propriile responsabilități și presiuni - de la muncă la singurătate, oboseală sau lipsă de ceva, un ceva care e diferit pentru fiecare poveste în parte. Ceva ajutor, ceva iubire, ceva atenție, ceva nou. Pentru mine, spectacolul adună aceste stări diferite și arată, dincolo de ele, cât de fragilă și totuși interconectată e viața într-un astfel de spațiu.
D.G.-B.: Ești nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar pentru Mica, din spectacolul Dealul florilor de Calița Nantu. Cine este Mica și cum ai construit rolul?
A.C.: Mica este o bunică de bloc dintr-un oraș mic al anilor 2000, văduvă, cu trei copii. Calița Nantu o încadrează foarte frumos în expresia "fată licurici". Fetele licurici din poveste au un rol destul de calculat în firul vieții lor. A fi "fata licurici" în Dealul florilor înseamnă, pentru mine, a intra într-un rol care vine deja definit, aproape ca o etichetă: un model de feminitate construit în timp și transmis din generație în generație, în care femeia e așezată în principal în spațiul domestic, în raport cu familia, cu grijile celorlalți, cu ideea de a susține, de a avea grijă, de a se adapta sau sacrifica. În același timp, acest rol poartă în el și o formă de presiune invizibilă - așteptări despre cum "ar trebui" să fie o femeie, cum să se comporte, ce să aleagă și cât spațiu să-și ia pentru sine.
Am zis bunică de bloc pentru că mi se pare cumva diferită această bunică față de bunica de la țară. Eu am crescut cu bunici care locuiau la țară și care fiind mereu prinși în muncile gospodăriei nu aveam mereu timp să se conecteze foarte mult cu noi. Mica e prinsă în acest apartament, pereții o obligă cumva la un soi de prezență în viața celorlalți membri ai familiei, mai ales ca e un apartament în care locuiește cu cei doi copii de 50 plus, niște copii mai mari dacă putem zice asta, și cu nepoata ei acum adolescentă. E aglomerat și mai intim decât ar trebui uneori. Apartamentul te obligă indirect la a influența 3 oameni pe care-i vezi zilnic. Își iubește mult familia și sacrifică mult din spațiul personal pentru ei și faptul că nimeni nu părăsește cuibul atunci când ar trebui o afectează în mod direct.
Căutările nu au fost ușoare în procesul de lucru. A durat ceva până să-i găsim spectacolului un cadru care să ne ajute să construim. Aici echipa s-a mobilizat puternic iar colegii actori au ajutat mult în tot procesul ăsta. La început nu simțeam că știu în ce direcție să merg cu ea, aveam tendința să caut într-o zonă mai serioasă, ușor dark, cu toate că "Mica" scrisă de Calița mergea în partea opusă. A durat ceva până să-i găsesc o direcție care să mă convingă. M-a ajutat mult să văd ce relație are cu ceilalți și cum se raportează ei la ea, cât de important e pentru Nepo, nepoata ei, plecând de la interacțiunile cu ei am reușit să mă apropii mai mult de ea.
D.G.-B.: Primul tău rol la Reactor a fost în 2015, tot într-un spectacol regizat de Leta Popescu. Povestește-ne despre colaborarea ta cu Leta.
A.C.: Relația cu Letușchi e veche, din facultate. Am fost aceeași generație, ne-am intersectat și în facultate în câteva spectacole. Ea cumva a fost omul care m-a adus la Reactor, m-a sunat într-o zi, eu lucram la o librărie pentru copii în vremea aia pentru că pe teatru nu se lega cumva nimic încă și m-a întrebat dacă nu vreau să fac o înlocuire în Dispariția. Aveam 7 zile la dispoziție să ridic un personaj așa că mi-am dat demisia și am zis "bine, Leta, facem!". A urmat un alt proiect cu ea, câțiva ani mai târziu, (In)corect tot la Reactor, un alt proiect bombă care a născut un spectacol bombă foarte îndrăgit de public și foarte plimbat prin țară. Acum ea s-a întors în viața mea profesională cu un spectacol pe care noi toate (Andrada Balea, Ana Maria Marin și Maria Elena Morar) îl iubim foarte mult și îl jucăm cu atâta drag și chef. O iubesc pe Leta, e minunată! Îmi place de mor să lucrez cu ea, îi respect metoda, energia de la repetiții și umorul.
D.G.-B.: Despre Alina (femeia în rochie roșie), rol pe care îl joci în Lalele, păsări și beton, ai spus că e un rol pe care-l folosești când vrei să țipi ce nu ai putut țipa atunci când ai devenit mamă. Ne explici un pic ce simți când intri în pielea Alinei?
A.C.: Alina a venit la timp să-mi amintească ce am simțit și eu acum 4 ani când am născut-o pe Ema. Nu că aș fi uitat dar unele lucruri, mai ales alea mai grele, avem tendința să le punem în spatele sertarului ca să poți să-i dai înainte. Din tot ce am jucat până acum, cu personajul ăsta am empatizat cel mai mult, mi-a fost ușor să-l înțeleg. Mi se pare un lucru minunat să fii mamă, să ai experiența asta dar sunt momente, zile, nopți în care nu știi pe unde să te ascunzi cât să respiri doar aerul tău. E hardcore mai ales primii doi ani, lipsa de somn te rupe, rutina nouă cu copilul de zi cu zi îți resetează toate setările anterioare, e nevoie de tine 24 din 24 și e singura dată când nu poți chiuli, amâna sau demisiona. Eu de felul meu sunt o persoană comunicativă, povestesc ce mi se întâmplă, dau ușor din casă multe lucruri deci împărtășeam și atunci cu cei din jur experiența maternității dar în spectacolul ăsta, prin Alina o fac puțin mai apăsat, corpul e mai încordat și ies altfel senzațiile astea.
D.G.-B.: Nu putem să nu-l aducem în discuție și pe fratele tău, actorul Ionuț Caras, care a scris foarte frumos despre tine cu ocazia nominalizării din 2026: "Neobosită din punct de vedere creativ încă din facultate, sorela a pendulat mereu, cu un ambitus performativ din ce în ce mai amplu, între o bucurie exuberantă, contagioasă și o pace focusată tristulie". Cum încap în tine bucuria și pacea, exuberanța și tristețea?
A.C.: Nu le țin separat foarte strict, și nici nu cred că funcționez așa, în extreme clare. Bucuria și exuberanța apar destul de natural în mine, la fel de natural există și o parte mai liniștită, mai atentă, uneori chiar melancolică. Am început să le privesc ca pe niște stări care pot coexista fără să se anuleze. Uneori chiar în aceeași zi, sau în același moment, dacă e nevoie. Iar teatrul, în mod paradoxal, le amplifică pe amândouă - îți cere și energie, și disponibilitatea de a coborî în zone mai sensibile. Probabil de asta pare că "încap" împreună: nu pentru că le controlez perfect, ci pentru că încerc să nu le opun rezistență.
D.G.-B.: Ce faci când nu ești pe scenă sau nu repeți pentru un spectacol?
A.C.: Încerc să petrec timp cât de mult pot cu familia mea, uneori programul de la teatru cere de la tine ore târzii, weekend-uri pline și atunci simt nevoia să stau cât pot de mult cu ei. Am grijă de o gospodărie tare frumoasă pe care caut mereu să o reinventez, îmi mut mobila în casă o dată pe lună pentru că am nevoie de trasee noi în casă, caut să văd ce pereți ar merge dați cu var iar, dar de data asta cu o altă culoare, fac băi lungi și dese pentru că din apă m-am născut și în apă mă întorc mereu. Glumesc. Pentru că la început aveam 15 minute doar pentru mine în apă fierbinte dar de vreo 2 ani, de când a învățat Ema să se urce singură în cadă, sunt nevoită să împart acest moment cândva intim și liniștitor.
D.G.-B.: Spui că motto-ul tău e "ți-l trimit în două ore". De ce?
A.C.: Vai, trebuie să vorbesc să se șteargă această glumiță care acum nici amuzantă nu mi se pare. Cred că acu' 8 ani când l-am pus pe site-ul Reactorului la pagina de profil avea o tentă de glumiță internă. Fie că amânam uneori lucruri administrative, nici nu mai știu, sincer. Deci nu e motto-ul meu, nu cred că am vreun motto, mi se par schimbătoare lucrurile, perioadele din viața mea, eu nu mai sunt la fel ca acum 2 sau 3 ani, nu mai am neapărat aceleași convingeri pe care poate altădată le susțineam vehement.