M-au luat din pat

Ceva tulburător îmi consumă interiorul, un vierme neadormit mă roade pe dinăuntru, nu îl simt, n-a apărut la RMN, dar știu sigur, e acolo, uneori când dorm mi se urcă în cap, atunci îi aud mandibulele cum se înfruptă lacom din visele mele. cranț, cranț, iar pe urechi ies cu zgomot înfundat, dureros, râgâituri de ființă nemaivăzută, degeaba aprind speriat lumina și sper să-i prind coada, pentru că dispare iute în vreun cotlon ascuns, poate că se pitește între omoplat și coaste ori se ascunde încolăcit într-un ventricul obosit să mai pompeze cu forță sângele și atunci, atunci mă ia amețeala, și ciuda, și neputința, și încep să mă roadă mai tare gândurile amestecate ca păsările oarbe ce zboară prin întuneric și se izbesc unele de altele cu zgomot de saci umpluți cu nisip, buf, buf, după care se prăbușesc într-un abis mai negru decât smoala iadului, iar ecoul îmi vibrează în piept atât de tare încât mi se pare un dangăt stins de clopot spart, zbang, zbang, în negura vremurilor și bestia știe că a scăpat, și începe din nou să roadă și să macine amintire după amintire, ce am fost și ce-am ajuns, să zac întins în pat cu lacrimile prelinse tăcut pe obrajii care ard de frustrare, și degetele strâng spasmodic cearceaful adunat ca un giulgiu, un lințoliu deșirat fir cu fir peste hoitul ce începe să se descompună deși o flacără de viață mai arde plăpând prin câte o celulă neatinsă de veninul monstrului neobosit ce se joacă cu tihna nopții mai rău decât o măsea mușcată de carie, atât de puternic încât zvâcnesc tâmplele obosite odată cu ritmul inimii chinuite de aceeași bătaie stinsă, oare unde am greșit, unde am greșit, cu voia sau cu nevoia, cu disperarea sau cu frica, cum de pot stoarce apă din piatră și mintea îmi zboară printre stele cu viteze neînchipuite nici măcar de pronia cerească și apoi să mă prăbușesc cu brațele întinse într-un zbor răstignit în cuiul înfipt din perete bătut în craniu, poc, poc, de ce nu am sărutat-o atunci, apoi aripi de zori mă iau din pat către lumină.