Noi îi spuneam simplu: "fațea"! Era, bineînțeles, "de-a v-ați ascunselea", dar cine se gândea la lingvistică pe strada Miron Costin?
Eu eram cel mai entuziast pentru jocul ăsta. Îmi adunam toate rezervele de persuasiune cu care eram înzestrat și, mai pe seară, reușeam să-i conving pe toți să-l jucăm. Ăsta era ultimul joc, până începea să ne strige acasă. Primul chemat era Tudorică, zis Bulache, zis Conți. Spumega când mama lui, distinsa doamnă Rodica, îl striga de la etajul doi al casei mele:
- Tudoricăăăă! Hai mamă sus!
- Mamă, te-am rugat, nu așa devreme, mereu sunt primul. Ia vezi, n-ai ceva mai bun de făcut?
Urma tanti Lenuța. Observați că nu era doamna Lenuța, ci tanti. Ea ieșea din demisolul ei, își punea mâinile în șold și, fără nicio pregătire, începea să țipe la ai ei:
- Săndel, Bogdan, imediat în casă! Acum! N-auzi mă? Treci, că vă ia mama dracu! Împielițaților!
Bieții băieți, li se tăia de tot toată bucuria acumulată. Nu făcuseră nimic, dar erau ocărâți. Nimeni nu a văzut-o pe tanti Lenuța veselă vreodată. Nu știa să zâmbească. Cred că ar fi durut-o fălcile.
Urma tanti Gămălie. Și ea ieșea pe stradă după băieții ei, Nușu și Marian, dar nu zicea nimic-nimic. Se uita însă crunt la ei și așa îi hipnotiza să intre în casă. Nu existau proteste. Dacă vreunul dintre ei își lua aer în plămân să rostească ceva, tanti Gămălie își mărea ochii brusc și-și umfla obrajii, iar privirea devenea fioroasă, cu sprâncenele unindu-se într-una unică și mare, cu mijlocul înspre nas. Brr....
Cu mine era greu. Nu mă lăsam dus. Îmi plăcea să mă cert cu mama, doar așa, din orgoliul meu. Știam că cu mama se putea negocia și voiam să arăt tuturor că sunt o persoană importantă în familia mea și dorințele mele erau respectate:
- Pikiiii, hai mămico, hai sus la duș! E târziu!
- Mami, mai stau un pic, te rog. Pune masa că apar în 10 minute.
Mama zicea bine. După alte 5 minute, iar ieșea:
- Piki! Acum imediat treci sus, da?
- Nu s-au dus 10 minute, mamă! De ce ești așa? Mai vreau să stau! Te rog.
Iar se băga în casă. A treia oară însă ieșea tata. Ăsta era "konieț filma". Se uita la mine cu un mic zâmbet de drag și-mi făcea un semn discret din cap, ceva gen "hai gata, sus!". Oftam, salutam adunarea și mă topeam sus. Făceam baie, mâncam și încă se auzeau "veteranii", cei care nu stăteau prin apropiere și care nu știu cum erau întâmpinați acasă la ei. Cert e că putea să mai dureze și încă o oră întreagă până să se facă liniște cu totul pe strada Miron Costin.
Dimineața eram printre primii. Până la amiază se jucau "capace". Adunam de te miri unde capace de băutură și le aplatizam cu ciocanul - plăcere pură, aia, să le simți cum cedează sub fier. Apoi le puneam stivă, cu fața în jos, într-un cerc desenat cu cretă, mergeam la vreo 10-12 metri unde era trasată o linie și aruncam de acolo cu plumb topit. Plumbul se oprea exact în locul unde cădea. Cine era mai aproape de cerc, era primul la întors. Se folosea cheia mare de la poartă, ca să ai o pârghie cât mai lungă. Întorceai capacele dintr-o lovitură, le băgai în buzunar. Nu reușeai, îl lăsai pe al doilea.
Capacele aveau valoare, de la 1 (capacul cu un leu desenat, de la Bere Grivița) până la 500 (capacul de Johnny Walker). Săndel ne umilea. Și al naibii, nu se lăsa până nu ne lefteria. Avea strânse într-o cutie frumoasă de lemn zeci de mii de puncte. Și, la sărăcia lucie din familia sa, cred că era cea mai importantă avere a ei.
Mergeam să mâncăm, cam pe la 13. Tații erau la serviciu și mamele, mai toate casnice, ne lăsau iar afară ca să poată să facă curat pentru soții lor. Atunci apăreau și fetele și, pe la 14, jucam cu toții "țările".
Erau de două feluri, unul cu mingea și celălalt, doar pentru băieți, cu un cuțit aruncat în pământ. Nu le știți? Hai că vi le amintesc eu. Altădată.
Mi-am adus aminte de toate astea pentru că ieri mi-am făcut aprovizionarea cu băutură pentru Sărbători. Am văzut capacul de la sticla mea de whiskey și încă am reflexul ciudat de a sălta de bucurie când văd capacul de la Johnny Walker. Numai că acum nu stau să-l aplatizez, iar când sticla se consumă, decadent, însoțită de un trabuc fin câteodată, o arunc cu tot cu capac. Și încă mi se pare o risipă.
Ia uite! E dimineața de Paște și voi mă țineți aici la povești...
Hristos a înviat!