Ultima oară când am fost să mănânc mici în piața Matache a fost acum puțini ani, vreo patru, cred, cu bunul meu prieten și mentor, Călin S. El m-a dus. Chiar el, aristocratul perfect, artistul din stratosferele acelea intangibile ale spiritului înalt. El, ardeleanul chichiricios, clujeanul pretențios și critic, locuind în Marea Cultură, director, curator și creator de muzee naționale de artă... Da-da, chiar el!
Și totuși, nu-i de mirare. Cât e el de clujean, de dedat la finețuri sibilinice, nu poate rezista unei ambianțe bucureștene neaoșe, sălbatice și colorate, pe care o tarabă ruginită cu mici și bere o poate crea. Ba chiar dimpotrivă, aș zice. El simte pitorescul mai bine ca noi. Să fiu sincer, fără el n-aș fi ajuns acolo. Mie nu-mi spunea mare lucru, poate doar o vagă nostalgie după ieșirile cu tata, duminica, demult, demult de tot...
Dar el găsea locul fabulos. Mi-a dat întâlnire fix acolo, în fumul aromat. Nu-mi venea să cred, dar el era vesel. Abia aștepta micii ăia. Și berea de rigoare.
Pe bietul carton sleios, tăntița cea grăsuță și îmbrobodită ne-a mai aruncat, cu o lingură de aluminiu, și un delușor de muștar, alături de cei patru mici de căciulă. Dacă bine-mi aduc aminte, am mai luat și niște murături, plus niște sferturi de felii de pâine albă. Apoi, cu prada asta, ne-am băgat într-un soi de magazie unde erau mese murdare și un fum grozav de țigară. Am dat la o parte alte cartoane soioase și ne-am pus pe treabă.
Era fantastic să-l văd pe Călin atât de fericit, mușcând cu ochii măriți din micii ăia. L-am imitat, pofticios, tremurând de o bucurie stranie. Nu am folosit nicio unealtă. Doar tradiționalele scobitori înfipte. Zeama cleioasă ne făcea bărbile lucioase. Micile șervețele, tăiate și ele pe din două, abia ne serveau scopului. Dar nu conta. Noi mușcam din carnea aia cu patimă, oftând emoționați și rotindu-ne ochii.
Ce bucurie simplă! Ce experiență străbună!
- La Cluj nu ai cum să găsești așa ceva, Răzvane... îmi zise el grav. Doar aici. Doar în Regat. Și nu zic doar de mici, zic de toată atmosfera asta. Vezi? De-aia iubesc eu Bucureștiul...
O afirmație care m-a bucurat foarte mult. Se știe, de când lumea, că ardelenii au o invidie și o admirație surdă pentru București, dar că reacția lor e mereu pe dos: îl înjură, îl fac praf, se jură că n-ar putea trăi printre "mitici"... Însă în inima lor austro-ungară, Bucureștiul fanariot îi fascinează și-i îmbie. Știu asta. Nu mă combateți!
Ieri am lăsat mașina la spălat undeva lângă piață și am avut o oră la dispoziție să merg să mănânc. Mi-am amintit imediat de locul acela și am zburat bucuros spre el.
În locul tarabei era un parc betonat, cu bănci corecte, cu jardiniere, pietriș și alei cuminți.
Îmi venea să cad în genunchi și să strig dramatic: de ce?!
Nu mai zic că însăși piața de legume și fructe era aproape goală. Erau mai mulți vânzători decât clienți... N-am mai văzut niciun negustor ambulant de semințe, de "antichități" ciudate, ca pe vremuri, niciun cerșetor sau șmecheraș. Doar o tanti, relicvă încăpățânată a altor vremi, vindea pe ziare produse din plastic: farfurii inutile, țevi ciudate, ustensile neidentificabile...
Acum eu nu știu: e de bine? E de rău? E normal?
E normal să mănânc mici doar la o masă de restaurant, aduși de un ospătar elegant, pe o față de masă apretată, de un alb ireproșabil?
Parcă nici nu mai au același gust.
Nu, Căline?