Despre tata vă pot spune că:
Câteodată era mai mare ca Planeta.
Alteori era de neînțeles.
Avea frici, avea panici, avea îndoieli.
Se speria de mici probleme.
Dar, de cele mai multe ori, avea un curaj drăcesc,
Și când își propunea să fie puternic, nimic, absolut nimic pe lume nu-l clătina.
Tata a avut o idee, să facă un film despre compania Tarom, în anul 1985, cea care împlinea atunci nu știu câți ani. Ideea era să meargă prin toate țările în care compania avea zboruri, adică curse, chartere sau cargo. Avea nevoie de pașaport și de o viză pentru toate țările. Atunci, așa ceva era aproape de neconceput. A trebuit să se ducă la ministreasa culturii (inculturii, mai exact) de atunci, Suzana Gâdea. O acțiune foarte temerară, iar cei mai bătrâni înțeleg bine de ce. Paranoia oamenilor politici de atunci era uriașă. Și nimic, absolut nimic nu trebuia să fie altfel decât propagandă pe linie de partid! Prin ea trebuia să se laude realizările industriale și să se trâmbițeze la nesfârșit inegalabilele abilități, din toate domeniile, ale cuplului de țărani revoluționari și eroi pe toate planurile, Ceaușescu Nicolae și Elena. Greu, foarte greu să înțelegem azi, chiar și noi, cei ce am gustat vremurile alea groaznice, de ce tuturor, fără nicio excepție, le tremurau țambalele la auzul numelor lor. Acești indivizi reduși, grobieni fără îndoială, au condus patria română cu mână de fier și aproape nimeni nu a avut curaj să zică ceva. În fine...
Când tata a intrat la tovarășa ministreasă, avea toată documentația, toate recomandările și toate actele necesare pentru vize și pașaport, pentru toată echipa de filmare. Numai că Suzanei i s-a făcut frică. Tata povestea că atunci când i-a spus despre ce e vorba, a început realmente să sughiță. Sunt sigur că tata nu a avut nicio temere, că i-a trântit în față toate actele și că prin atitudinea lui, aproape că a silit-o să-și dea acceptul. Dar ea nu mai putea funcționa. I se uscase gâtul, transpira și devenise exoftalmică.
- Nu pot să vă dau așa ceva. E prea mult. Mi-e imposibil. Eu sunt doar ministru!
Tata se uitase la ea cu scârbă:
- Tovarășă ministru, mi-e teamă că dumneavoastră subminați acest proiect, deci chiar economia națională!
Da. Trebuia să ai această atitudine cu femeia asta, care era un monstru de servilism, de frică, de imbecilitate și de derogare de responsabilități. Erau sute de povești cu ea. Ce mai, era proverbială.
La auzul acestor cuvinte tari, aspre și parcă amenințătoare, femeia a dat înapoi.
- Tovarășe cineast, eu nu pot da aceste vize, e de competența Cabinetului 2 (adică a Ceaușeascăi). Dacă vreți, mergeți la dânsa, a zis ea cu un zâmbet perfid.
- Da, merg. Vă rog să mă anunțați. Vin pe filiera culturală și dumneavoastră trebuie să mă sprijiniți. Așa ar fi normal.
Femeia grasă din fața tatălui meu a intrat în panică. S-a încălțat (stătea mereu desculță în cabinetul său din pricina unor monturi chinuitoare dar avea încălțăminte foarte lată și ușor de încălțat în imediata sa apropiere) și a dat un telefon din picioare, probabil la cabinetul 2. A vorbit cu secretara pe un ton subaltern, libidinos, cu imense acolade stilistice, să nu cumva să supere. Apoi, după o urare elaborată și niște slogane pentru încheiere, a pus domol receptorul pe furcă... A stat câteva secunde cu spatele la tata, încercând să își refacă respirația alterată de frică.
- Aveți programare mâine la 12. Ar fi bine să ajungeți la sediul Comitetului Central la 11.45. Să nu cumva să întârziați.
Tata i-a mulțumit și a plecat. A ajuns acasă și ne-a povestit tot. Noi am făcut ochii mari. Mama, foarte îngrijorată, l-a întrebat:
- Cum Gigi, mâine mergi la Coana Leana în persoană?
- Da.
- Aoleu, ai grijă! Doamne, omule, ai grijă mare de tot!
Și eu am sărit atunci:
- Tată, te rog eu mult, bagă de seamă ce faci acolo! Ăia te pot aresta pe loc, te pot trimite la Canal, te rog, ai mare grijă!
- Ce-aveți mă? râdea tata de noi. Mă duc acolo cu toate actele în regulă, nu are cum să zică nu. De fapt, atât îi trebuie, fac un scandal monstru!
Bineînțeles că el brava. Dar mama și cu mine ne-am cutremurat. Am sărit cu gura pe el:
- Nici în glumă să nu mai zici așa ceva! Ai înnebunit? Ne lași aici singuri, te omoară ăia....
Aproape că ni se făcuse rău, doar la gândul că ar putea să se certe cu Coana Leana.
A doua zi tata, îmbrăcat corespunzător, parfumat și pomădat, intra fără farafastâcuri în cabinetul tovarășei Elena Ceaușescu. Întâlnirea nu a durat nici 5 minute. Tata a intrat într-un birou uriaș, încărcat cu mobilă masivă, sculptată cu motive populare. Tovarășa l-a primit stând pe scaun în spatele locului ei de muncă. Era acoperită de sute de dosare, aproape că nici nu s-a văzut. L-a luat abrupt pe tata:
- Dați aici să semnez. Am fost sunată de generalul Puiu de la aviație, știu despre ce e vorba. E în regulă. Vă duceți acum pe strada Iorga la Pașapoarte. Arătați semnătura și e în regulă. La revedere. A, și aveți grijă! Să nu aud nimic neplăcut că.... Da?
- Da, tovarășa Ceaușescu. Vă rog să nu aveți nicio grijă!
Așa au plecat cei trei din echipa de filmare într-o uriașă aventură prin vreo 30 de țări. Plecau cu avionul, stăteau câteva zile prin țara respectivă, filmau tot e era de filmat și reveneau, iar peste o altă săptămână scenariul se repeta.
Nu a fost deloc comod. Ba chiar tata s-a îmbolnăvit de angină pectorală de la uriașul stres. Diurna era inexistentă, erau cazați la ambasade sau consulate, aranjamentele cu drumul și filmările erau foarte complicate, iar pe toată durata acestor sejururi erau flancați în fiecare secundă de securiști devotați și periculoși. Așa că tatei i-a cam ieșit pe nas ideea sa.
Singura "pradă" a fost un videocasetofon "National", luat din SUA cu greu și cu multe, foarte multe sacrificii bănești. Dar noi eram una dintre cei 5-6 familii de greuceni din cartier care aveau o astfel de comoară. Și dintr-o dată, nopțile noastre nu mai erau dormite în totalitate.
Poate vă zic altădată câteva pățanii iscate de acest nobil aparat, care ne-a legat de lumea civilizată a vestului. Pentru mine sunt delicioase....
Dar azi am vrut să vă spun despre tata.