Când deja cancerul îl mânca pe dinăuntru, iar noi, îngroziți, știam că nu o să-l mai avem mult timp, a decis să schimbe pensia civilă cu una militară. Undeva, în tinerețea lui, tata fusese ofițer de graniță.
Știam, sigur că știam. Tata povestea cu o bucurie uriașă despre anii aceia în care s-a îndrăgostit de mama. Iar mama, absolut fascinată de tata, povestea despre ținuta lui impecabilă, despre vizitele sale călare pe Luțu, calul său preaiubit. Era o bucurie să le asculți poveștile și atunci înțelegeai de unde izvora dragostea lor atât de vie, atât de intensă și de uriașă. În ciuda enormei opoziții a părinților mamei, care nu concepeau ca floarea lor maghiară să se mărite cu un mămăligar român - anii '50, așa era treaba atunci, cine să mai înțeleagă azi ce aveau de împărțit... Dar nu. Nimeni și nimic nu le-a putut sta în cale. Au fugit din Ardeal, au ajuns, în cele din urmă, în București și au trăit aici realmente fericiți.
Dar eu voiam să vă spun despre stupoarea noastră când tata, bolnav, trist și torturat de inutilitate, a decis să-și schimbe pensia civilă cu una militară. Nu câștiga nimic, ba chiar pierdea câțiva lei. Noi încercam să înțelegem, vorbeam cu el, ne miram de ce se bagă într-o treabă atât de complicată, de ce, în loc să se preocupe de sănătate, își pierde timpul prețios cu enorme eforturi logistice și administrative. Era o treabă foarte complicată.
Tata evita magistral discuția. O dădea pe glumă, schimba vorba măiastru sau pur și simplu pleca zâmbind de lângă noi. Atunci fugeam la mama să o lămurim pe ea să-l oprească. Însă nici mama nu avea de gând asta, ceea ce era uluitor. Mama era o ființă realistă, practică, ea ținea banii, ea făcea calculele, ea era factorul absolut de decizie când era vorba despre finanțele casei. O vorbă de-a mamei și tata s-ar fi conformat. Legile familiei erau decrete imperiale. Nimeni nu mișca în front.
Dar nici noi, copiii lor, nu ne lăsam. Eu eram însă cel mai vehement. Mi se părea o prostie maximă și aveam nevoie de explicații. Și cum eram eu insistent și căpos, într-o dimineață mama m-a prins pe terasă, s-a asigurat că nu ne aude nimeni și mi-a zis:
- Lasă-l în pace pe tata! Lasă-l să alerge, să se zbată, să aibă ceva de făcut. Tu știi că nu o să-l mai avem mult. Și eu știu, toți știm, poate mai puțin el. Dar lasă-l să aibă o preocupare. Nu mi-l mai descuraja, fii cu el!
- Mamă, dar timpul ăsta pierdut cu acte și prostii ar putea să-l petreacă cu noi! Cu Irinuca, cu Doru, cu nepoții și copiii lui. Ce naiba, nu înțelegi?
- Stă și cu voi, nu mai fi dramatic!
- Dar pierdeți bani!
- Știu, nu are nimic. Nu sunt mulți.
- Mamă, draga mea mamă dulce, nu te mai înțeleg! Ce e cu tine? Tu erai rațională și echilibrată și nu pot înțelege reacția ta.
- Măi băiete, tu tot nu ai înțeles ce e, de fapt?
- Nu!
- Bine, uite, îți spun, dar rămâne aici, aici moare, da? Și să știi că mă miră că nu înțelegi. Noi toți am înțeles. Tu nu. Și eu sunt cea mirată!
Tata era un dulce visător. Dar nu se amăgea. Știa că avea cancer. Știa că nu mai are mult. Și voia să-și retrăiască cumva, oricum, tinerețea. A scos din vechi albume și cutii prăfuite de pantofi puținele poze cu el în uniformă. Pe cea care o vedeți aici, cea cu mama, a înrămat-o și lăcrima discret când se uita la ea. Nu-i păsa de banii pierduți. Nu-i păsa de alergătura chinuitoare pe la casa de pensii și pe la toate autoritățile. Voia să se lege cumva de tinerețea lui.
- Pentru pensie, tata are nevoie să-și facă un carnet de serviciu militar. Asta înseamnă că va trebui să-și facă o poză îmbrăcat în maior. Nici nu știi cât își dorește asta. Crede că va arăta ca atunci, în tinerețe, când m-a cunoscut. Știu, e naiv, dar e bucuria lui cea mai mare. Și asta îl ține activ și nerăbdător. Și eu nu vreau să-l văd căzut în pat, trist sau resemnat. Înțelegi acum?
Am tăcut, gata să plâng. Miza lui era mult mai mare. Sigur că era o uriașă utopie să crezi că la 68 de ani mai poți arăta tânăr și în formă maximă, mai ales când te mănâncă o boală atât de cruntă. Dar nici nu conta. Conta lupta. Conta speranța. Conta drumul.
Iar când, în sfârșit, a ieșit poza, tata a luat-o în mâini tremurânde și a zâmbit amar. A privit-o câteva secunde, apoi a pus-o pe masă, s-a ridicat și a ieșit din cameră. Cred că a înțeles că totul era pierdut.
Numai că noi, apoi, i-am arătat că nimic nu e pierdut. Că ne are pe noi, pe mama, pe cei mici. Și că dragostea noastră e trofeul suprem cu care a ieșit din scenă.
Iar când mai avea două zile de trăit, pe patul de spital, în timp ce-l ștergeam pe piept cu un prosop umed, m-a luat de mână zâmbind și mi-a zis brusc:
- Dacă mor, să nu mă plângi. Am avut cea mai frumoasă viață posibilă...