Ora 5 dimineața. Visam că sunt într-un magazin american, căutând pe zeci de rafturi blugi originali Levi's. Mestecam chewing gum și aveam ochelari de soare Ray-Ban. Eram mai cool ca un frigider industrial. Era bine. Aveam un zâmbet de 12 inch când mama m-a trezit:
- Hai, puiuț, scoală, mi-ai promis că te duci tu să pui butelia la coadă. M-aș duce eu, mamă, că tot sunt trează, dar știi că am gripă.
Ce butelie, frate? mă întrebam, încă rămas cu gândul printre rafturi. Ah, da, îi spusesem că merg eu la PECO să las butelia la coadă și să mă trec pe listă.
- Da, mami. Acuș. Mai stau 5 minute și mă scol.
- Of, mamă, dacă nu te-aș cunoaște, te-aș lăsa... Hai, pui, te rog, scoală!
- 5 minute, mami, te rog!
- Știi ce? Lasă, stai acolo și dormi, mă duc eu...
Mergea la sigur asta. Și știa.
Cu un efort măreț, m-am smuls din așternut. În casă, frig. Afară, beznă, ninsoare, vânt, crivăț, urgie. Fug la baie. Pipi, spălat frugal cu apă rece, spălat pe dinți excesiv, obiceiul meu ciudat de atunci.
- Îmbracă-te gros, mamă! Ia-ți mănuși, ia-ți fular! Uite, ți-am adus eu bocancii, încalță-te aici!
M-am echipat puternic. Mi-am pus cele mai groase haine pe care le aveam. Am coborât butelia în curte. Am deschis pivnița cu o frică teribilă să nu dau de vreun șobolan, ceva... Am luat căruțul și am încercat să înaintez prin zăpada de un metru, proaspăt așternută. Nu, nu mergea.
Am schimbat cu sania. Deja îmi înghețaseră mâinile, cu mănușile alea uzate și debile. Am căutat chingile cu aceeași teamă de șobolani. Le-am găsit, am asigurat butelia atât cât s-a putut și am plecat din nou. Greu și cu sania, nu aluneca nici ea pe ditamai zăpada proaspătă. Dar, în fine, cumva mergea.
Am ajuns pe stradă și am văzut, surprins, că nu eram primul "butelist" al nopții. Erau și alte urme. Am înaintat cu greu. Am intrat pe Cuza, unde am dat de multe alte urme de sanie convergente. Am intrat în panică. Știam că trebuie musai să fiu între primii 25 ca să fiu sigur că iau butelie din prima mașină, deși exista șansa fericită să vină o mașină cu 50 de butelii. Nu aveai de unde să știi.
Am ajuns în părculețul vizavi de PECO. Coadă mare de butelii, niciun om. Un nene pensionar, cu ochelari aburiți, lipiți dibace cu izolir, a ieșit de după un leagăn rupt. M-a luat tare:
- Ești 47. Asta dacă vine mașina. S-ar putea să nu vină, că a nins. Pune-o la coadă, mi-a mai zis el, apoi, cu un ciot de cretă, a scris pe ea cifra 47.
- Cum te cheamă?
- Georgescu.
A scris numele pe ea și mi-a zis scurt:
- Stau eu cu ele. Vino să te trec pe listă.
Am mers cu el în spatele leagănului unde, sub o foaie de cort, avea un taburet. Pe el, un caiet de 48 de file, dictando.
- Georgescu, zici? 47, uite! Să nu zici că... Mașina vine după 11. Să fie cineva aici cu banii pregătiți. 49 de lei.
- Da, mulțumesc.
- Și dacă vrea să-mi dea și mie ceva, foarte bine.
- Da, sigur.
Am plecat, înfruntând din nou crivățul.
Mama era la geam.
Am ajuns sus.
- Mamă, de ce nu dormi, dacă ai gripă?
- Mi-a fost teamă, mamă, că nu te descurci.
- Ei, da...
- Cât suntem?
- 47.
- Cââât?!
- 47!
- Doamne... Să vezi că nu luăm azi.
- Și poate nici mâine. Nu se știe dacă vine mașina azi, că a nins și încă ninge. Tu știi ce e afară?
- Doamne, mamă... Cât o să mai dureze coșmarul ăsta?
A mai durat câțiva ani buni.