Când Tata mare venea de la Craiova la noi, se schimba tot ritmul casei. În primul rând, trebuia să dorm în sufragerie, pe jos, în mijlocul casei. Deci trebuia să mă culc ultimul și să mă scol primul, altfel nu putea nimeni circula. Nu era asta chiar așa o problemă, de fapt, ci că bătrânul Heliade avea o mulțime de ritualuri, de obiceiuri ciudate la care nu renunța, chiar dacă era în deplasare.
Vezica slabă și prostata mărită îl scoteau la pipi de câteva ori pe noapte. Dar el nu înțelegea că mai sunt și alții prin casa aia și aprindea toate luminile pe unde trecea, inclusiv lustra de deasupra capului meu. Cu toate luminile. Apoi când ajungea în baie, scotea o mie de sunete ciudate din gât, încercând să îl curețe de secreții. Uita, bineînțeles, să mai stingă lumina după el, așa că trebuia mereu să mă scol și s-o fac eu.
Dar avea haz. Avea farmecul lui aparte. Senzația generală pe care noi o aveam despre el era că îl durea la bască de toate. Nu era impresionat de nimic, nu înțelegea probleme și frământările noastre și avea un aer zeflemist în tot ce făcea. Dar nu râdea decât rar. Zâmbea cu drag când ne guduram pe lângă el, pentru că ne iubea foarte mult, dar nu ne alinta, nu ne răsfăța deloc. Era frust și poruncitor cu noi. Doar fiu-său, tata adică, știa să-l manevreze și să-l facă maleabil.
Mama pleca la treaba ei de dimineață și-l ruga să aibă grijă să studiez la vioară.
- Da, da! Du-te liniștită. Sunt eu aici, zicea serios.
Mama pleca și el se ducea la geam, să vadă cum dă ea colțul străzii. Apoi se întorcea la mine și-mi zicea:
- Hai, gata cu scârțâiala aia sinistră. Hai la table. Oricum nu știi să cânți cum trebuie. Și cânți numai prostii.
Jocul de table era sacrosant pentru el. Acasă, în curtea lui mică din Craiova, sunetul de zaruri în cutia aia desenată ciudat era muzica de fond. Ore și ore de nervi și satisfacții, de înjurături și fine ironii. Juca cu cine se apuca, dar mai ales cu ginerele lui. Era o nebunie să-i vezi și să-i auzi. Fiecare zar care cădea avea imediat o mică poezie atașată. Tata mare nu arunca zarurile drept în față, ci lateral, lovindu-le de mijlocul proeminent al cutiei. Apoi întreba invariabil:
- Cât e?
- Șase-patru.
- Ca la teatru, răspundea mereu și mereu.
Dacă cădea doi-unu, zicea că e zar cu viitor pierdut. Cinci-cinci era "bate, fuge și câștigă". Șase-șase, zarul lui Tănase. Oricare zar îl conținea pe doi, era bucuria lui "Să m-apuci de-un..., dar mai bine de-amândoi". Dacă erai scos și nu puteai intra înapoi în joc, zicea:
- Ce, n-ai? Lasă, multă lume n-are, și nu se plânge....
Și câte și mai câte. Absolut tot ce se întâmpla în joc era comentat, de fiecare dată la fel.
Asta era iar o chestie ciudată la el. Vorbea foarte mult în poezii, pentru fiecare întâmplare din casă. Îi ziceai:
- Am plecat, Tată mare!
- Du-te 9 ani cu păr, 9 fără, 9 pân' ți-o crește la loc! Atunci să vii când te-oi chema eu!
Dacă strănutai, zicea:
- Nasu-n cur până la Crăciun, acolo să-ți șază până la Bobotează...
Dar erau sute. Nu se mai terminau. Era haios dar era și obositor.
Apoi țuica. Of, doamne! Venea cu ea de acasă. Nu avea voie alcool deloc dar nu exista forță pe lumea asta să îl convingă că nu trebuie să bea țuică. Nu bea mult, nu era vreun alcoolic, dar nu se putea nicio masă fără un păhăruț sau două. Mama era revoltată:
- Tată, nu ai voie, ești cardiac și doctorul ne-a zis clar, fără gram de alcool!
- Irinucă, dacă nu-mi dai păhăruțul meu de țuică, eu mă ridic și plec la gară. E dreptul meu! Măcar atât să am și eu voie.
- Dar tată.... mai încerca mama anemic o mică ripostă.
Atunci, ca să nu mai lungească povestea, Tata mare se ridica de la masă, trântea pe scaun șervetul de la gât și mergea teatral să-și facă bagajul. Asta o speria pe mama:
- Bine, hai gata, uite-ți țuica....
Păi ce era să facă?