Capacul de la sticla de bere Grivița avea desenat pe el un leu, care era, de fapt, logo-ul fabricii. Valora 1 punct. Berea Azuga era 3, cea specială era 5. Capacele de Cico erau 2, iar cele de Pepsi erau tot 5. Apoi veneau cele străine: Żywiec și una poloneză cu nume complicat - erau 10.
Capacele de tării erau la mare preț. Vodca Wyborowa, Ruskaia, Stolichnaia - 50 de puncte! Și mergeau în sus, în funcție de cât de departe era țara producătoare și cât de rare erau prin magazine.
Capacul suprem îl avea Săndel: un Johnnie Walker, dracu' știe de unde-l avea. Îl ținea într-o cutie specială și ni-l arăta doar din când în când, să se fălească și noi să cădem grav în păcatul invidiei. Adora asta.
Le căutam peste tot. Ba chiar intram și prin tomberoane. Unii dintre vecini ni le strângeau în pungulițe și le lăsau lângă casă. Eram mereu cu ochii în jos, să le găsim. Cred că toți eram cocoșați din cauza asta.
Dar vânătoarea adevărată era în gară. Acolo intram ca la noi acasă. Mergeam direct pe linia 1, unde trăgea un tren din Polonia, cu turiști care mergeau către Marea Neagră. Ăia aruncau capace de bere pe geam, n-aveau nicio greață, iar noi eram ciopor după ele.
Capacele se aplatizau cu migală și răbdare, cu un ciocănel. Stăteam ca lingurarii pe marginea drumului, scoteam o piatră cubică din paviment și lucram conștiincios. Aveam grijă să nu le sară vopseaua. Deveneam, în timp, fini. Eram meșteșugari!
Apoi făceam inventarul și treceam la joc. Desenam pe trotuar un cerc, în zona mai puțin bușită a lui, adică în dreptul casei lui Iepure. Ne stabileam miza - de obicei punea fiecare 10-20 de puncte - și le aranjam frumușel într-o stivă cilindrică.
De la cerc, mergeam 20 de pași și trăgeam o linie. De acolo aruncam. Foloseam fie plumb topit, fie marmură, în funcție de abilitățile fiecăruia. Marmura glisa, plumbul se lipea. Fiecare cu tactica lui. Scopul era să te plasezi cât mai aproape de cerc. Cine era mai aproape întorcea primul capacele. Cu cheia de la poartă. Loveai teancul pe margine. Ce întorceai era al tău. Loveai până nu mai întorceai niciuna, apoi venea următorul. Și tot așa, până se luau toate.
Săndel ne căsăpea. N-avea rival. Cea mai mare bogăție a familiei Hurmuz era cutia lui cu capace. Erau mii de puncte acolo.
Eu luam mereu bătaie. Mă emoționam groaznic când aruncam, mai ales când era să întorc. Mi se bloca mâna și de multe ori dădeam pe lângă. Asta însemna că comiteam "țaca", un soi de luft extrem de rușinos. Săndel se distra copios și făcea miștouri caustice. Dar la leapșa îl haleam eu, așa că miștourile făceau cale-ntoarsă.
Am jucat capace ani buni, fie vară, fie iarnă. Apoi a venit moda cartoanelor. Încă vreo câțiva ani. Dar pe la 14-15 ani nu ne mai jucam pe strada noastră. Fugeam la Șosea, să stăm în gașcă cu alții, din alte cartiere, să cunoaștem fete și să fumăm. Atunci am început să stăm pe iarbă și să jucăm cărți, de preferință whist. Începusem "ceaiurile". Mici petreceri de apartament, cu fete, gustări, cico și bere. Atunci mai treceam câteodată pe la gară. Dar nu mai eram după capace. Făceam afaceri cu polonezii - le ceream țigări Caro, Klubowe sau Popularne, toate oribile, dar mai bune decât ale noastre. Îi plăteam cu sandvișuri făcute la repezeală, când nu ne vedeau mamele. Câteodată le mai vindeam macrameuri furate din sertare, mirosind a naftalină. Dar nu pe bani, ci pe bere sau țigări.
Cutia în care țineam strânse trofeele mele de la capace - nu multe - am dat-o lui Nușu, fratele lui Marian, mai micuț decât mine. El avea vârsta pentru ele. Eu aveam puf la mustață. Eu mă parfumam și purtam pantaloni lungi. Eu mergeam la Șosea, să fumez pe ascuns cu gașca. Vorbeam cu Delia. Jucam whist pe iarbă. Poșteam câte-o bere. Aveam păreri despre muzică, despre fotbal, despre fete. Eram pe alt etaj.