Reid m-a dus odată la un restaurant japonez, faimos în toată California. Nu era în San Francisco, ci în Oakland, așa că am traversat incredibilul Bay Bridge. Era iarnă, deci seară, iar Downtown, văzut de pe pod, era o feerie absolută.
Masa era rezervată de mult timp. Olivia, Reid și cu mine am fost așteptați de o gheișă cam bătrâioară, dar extrem de plăcută. Ne-a salutat în japoneză, cu gesturi de înaltă stimă, apoi ne-a așezat pe niște scaune înalte în jurul unei plite, să urmărim demonstrația unuia dintre bucătari. Incredibil! Omul a început să prăjească tot felul de aperitive - alimentele săreau prin aer, mânuite cu niște ustensile ciudate, ouă se spărgeau pe muchiile lor, apoi cădeau învinse pe plita încinsă, de unde bucătarul, extrem de tânăr (nici 18 ani nu cred că avea), le manipula artistic, făcând din albuș și gălbenuș opere de artă, pe care le arunca inexplicabil în farfuriile noastre. Uluitor.
Gheișa ne-a luat apoi și ne-a dus la o masă foarte scurtă, aproape fără picioare, unde ne-a așezat pe niște pernuțe subțiri. Trebuia să ne încolăcim picioarele, căci nu aveam unde să le întindem. Eu, cu gabaritul meu, nu puteam să stau în acea poziție prea mult - amorțeam și transpiram -, așa că alegeam varianta mai nejaponeză: stăteam ca Ileana Cosânzeana pe malul lacului, pus pe o rână și cu capul sprijinit în palmă. Gheișa, nemiloasă, mă tot scula, dojenindu-mă dulce pentru inadaptare. Olivia și Reid, oameni cu gabarit scăzut și știința niponă a vieții, erau într-un lotus perfect și râdeau discret de mine. M-am adaptat și eu, în cele din urmă, deși din cinci în cinci minute mă mai sculam și-mi făceam de lucru prin restaurant.
Reid a început să comande sushi, principalul motiv pentru care eram acolo. Comanda expert, dar din când în când se mai certa cu gheișa în privința succesiunii felurilor. Când ajungeau la o înțelegere, bătrâna noastră consilieră aluneca efectiv către bucătărie și înapoi, într-un mers pe care nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Aducea pe platouașe de bambus tot felul de rulouri cu nume trăznite - ceva gen shibu-maki, hiromito, aikiku... Mă rog, așa ceva. Ce să zic, puteai să-ți înghiți limba. Iar eu sunt genul de om care ar mânca sushi ca pe semințe - nu mă pot sătura de ele.
La final, Reid o trage înspre el pe gheișă și îi șoptește ceva la ureche. Gheișa dă din cap, conspirativ și complice, apoi se uită amândoi la mine și zâmbesc.
- O să încercăm ceva rar, spune ea. O să vă servim cu un soi de sushi dintr-un pește extrem de otrăvitor. Doar zece la sută din el e comestibil, restul e extrem de toxic și poate produce moartea în mai puțin de cinci minute. Dar noul nostru bucătar, pe care azi l-am primit direct din cea mai prestigioasă universitate gastronomică din Kyoto, sunt sigură că-l va prepara perfect. Cu toate astea, dacă simțiți cea mai mică amorțeală a limbii, cel mai mic disconfort, vă rog să mă anunțați degrabă. Sunt convinsă că așa ceva nu se va întâmpla!
Și, alunecând inexplicabil, ne-a adus ruloul.
Tuku-muku-san, ne-a zis că se numește - sau așa ceva, oricum - și a realunecat departe de noi.
Reid ia primul din el și oftează cu enormă satisfacție. Părea că gustă cel mai minunat fel de mâncare din viața lui. Olivia face la fel, își dă și ea ochii peste cap, în exclamații superlative.
Cu ceva emoții, iau și eu.
Stupoare. Imediat, o amorțeală puternică mi-a invadat toată gura. Limba îmi era grea, îmi curgeau lacrimi și râuri de sudoare pe toată fața. Eram, într-adevăr, în panică. M-am oprit siderat din mestecare și m-am uitat la Reid și Olivia cu ochii măriți de groază adevărată.
- Reid, sunt otrăvit!
- Fugi de-aici, mi-a zis el cu neîncredere.
- Reid, mi-a amorțit gura!
- Nuu, ți se pare..., zicea și Olivia.
- Nu mi se pare deloc! Auăleeeeu!! Unde-i tanti? Mi-e răăău...!
Și ce să vezi? Deși până atunci nu scăpam de ea, acum, când moartea era călare pe mine și ea avea antidotul, nu o găseam nicăieri.
- Gheișăăăă!!! Heeei!!!
Am început să țip prin restaurant. Reid - calm și amuzat. Olivia râdea de nu mai putea. Eu trăiam momente de suprarealism, cu amorțeala din ce în ce mai puternică.
- Heeeeeei!!! Nimeni nu face nimic?! Sunt otrăvit...
Nu mai înțelegeam nimic. Clienții se uitau toți extrem de amuzați, Reid și Olivia erau în extaz. La un moment dat, când eu eram deja aproape de plâns, a ieșit gheișa din bucătărie cu o tavă și trei păhăruțe bizare cu sake. Clienții au început să aplaude. Iar ea a plutit din nou până la masa noastră, zâmbind ca după o mare izbândă.
Abia atunci m-am prins: fusesem expus celei mai elaborate farse, în cel mai caracteristic mod japonez.
Peștele era inofensiv. Amorțeala o dădeau ierburile cu care era amestecat. A trecut imediat ce am sorbit sake-ul cald și bun. Toți clienții știau despre farsă - doar eu, victima, eram neștiutor și naiv.
Nu prea m-am distrat. Dar mă gândesc mereu la seara aceea ori de câte ori simt că sunt păcălit sau se încearcă asta. Semn că, otrăvit sau nu, ceva din tuku-muku-san a rămas în mine.