Alienare

În ziua stabilită a dus-o la aia și a plecat. Ea spera să rămână acolo, cu ea, să-i mai risipească din frică. Dar s-a trezit singură, în camera joasă, cu ferestre acoperite. Observa, stând pe scaunul din colțul de lângă ușă, masa mare așezată în mijloc, acoperită cu pături și cu o foaie mare de celofan, cu două scaune puse cu spătarele spre masă, de-o parte și de alta. La un capăt al mesei, două suporturi de metal, ca alea care se pun la mort, cu câte o lumânare groasă și albă.
"Doamne! și-a zis îngrozită, o să mor aici. Da', măcar, mor cu lumânare!"

Pe un dulăpior, lângă masă, era o cârpă, pe care stăteau înșirate niște fiare cu forme ciudate care o speriau mai tare.

Aia se dusese în altă cameră. Îi spusese să o aștepte, că fierbe niște apă. Să nu-i fie frică. Că ea a fost soră medicală și totul o să meargă ca pe roate. Cum să nu-i fie frică?! Cum ajunge aia să scoată copilul din ea? O taie? Bagă mâna acolo să-l scoată? O durea-o rău? Offf! Cine a pus-o!? Mai bine o asculta pe mumă-sa. Da' acu' nu mai are ce să facă. Dumnezeu cu mila!

A venit baba cu apa caldă. A pus-o să se întindă pe masă, cu picioarele sprijinite de spătarele scaunelor.
- O să mă doară rău? a îndrăznit să întrebe cu un glas subțirel, pierit de tot în vâltoarea de frică în care părea că se învârte toată ființa ei.
- Îți fac o injecție. Da' tot o să te doară. Ce să vă fac? Când deschideți cracii nu vă gândiți decât la ce intră. Acu'... na! să vezi cum e și când iese ceva. Și-acu e mic. Da' mai încolo era și mai greu.

I-a făcut injecția și a văzut-o cum ia unul din fiarele alea late și îndoite de pe cârpă.

Apoi l-a simțit cum îi intră acolo, trăgând de carne ca să-și facă loc. Alt fier și-a făcut loc lângă primul. Le-a simțit răceala până în măduva oaselor și s-a gândit, îngrozită, că ăla e primul pas spre moarte. "Da' m-ar fi omorât tata, oricum! Așa că nu mai contează!" O durere surdă o făcea să geamă din când în când, când simțea ca o râcâială mai adâncă în pântecul ei, până atunci învățat doar cu plăcerea amorului.
- Hai, că mai ai nițel ș-ai scăpat! Norocu' tău că ai venit din vreme. Altfel cine știe ce se întâmpla.

Epuizată de frică și de durere a leșinat. Nu mai știe cât a fost leșinată, își amintește doar palmele pe care i le trăgea baba speriată și senzația de udătură de la gât în jos. Apoi a văzut că baba o udase cu apă rece, îngrozită că-i moare pe masă și și-ar fi pierdut toată reputația. Bașca că a omorât fata milițianului. N-o mai scăpa nici dracu'!

Obrajii îi ardeau de la scatoalcele babei, din burtă îi pornea când și când o durere ascuțită, care i se oprea fix în inimă, o apucaseră frigurile de la bluza udă și de la poziția crăcănată în care rămăsese pe masă. Și pentru prima dată se gândea la firicelul de viață pe care-l îndepărtase din pântecele ei. O podidise plânsul, un plâns isteric, în care țipau curelele tatălui, tăcerile mamei, poftele egoiste ale celor din jur, întrebările pruncului ei nenăscut. După un timp s-a oprit brusc. Și a luat hotărârea că nimeni, dar nimeni, nu va mai putea vreodată să o rănească. Mai bine îi rănește ea pe ei! Preventiv!