Ți-am mai zis de prietenul meu, o întreb, care se îndrăgostise de-o colegă de liceu și de seara în care i-a dat poezia pe care i-o scrisese? La Rosetti, în stația lui 311. Știi ce i-a răspuns? S-o păstreze pentru altă fată. Auzi tu. Că el e un băiat plin de calități și sigur o să-și găsească pe cineva. Unii oameni chiar nu apreciază ce primesc, îmi spune ea și vocea-i caldă mă învăluie. Mă apropii, îi iau capul în palme și de foarte aproape, privind-o în ochi, îi spun: Doamne, cât te iubesc. Mulțumesc, răspunde ea.
Răzvan Dițescu
Stăteam întins și-mi ascultam oasele. Da, oasele, nu inima, trosnind ușor. Mi-am dus mâna la piept, încercând să-mi liniștesc sufletul ce bătea din aripi ca o pasăre captivă-n colivie. Eu, cel care-l acuzam că nu știe să zboare, îl țineam prizonier. Am închis ochii și l-am ascultat mai atent. Nu voia luptă. Mă chema. Nu voia să fugă, voia doar să fie auzit. Și atunci, pentru prima oară, n-am mai opus rezistență. L-am lăsat să fie, așa cum sunt și eu: închisoare și poartă deopotrivă.
Monica Bologa
Adun zile, amintiri, întâmplări mărunte. Pe unele le păstrez, pe altele le scad, dar nu dispar niciodată de tot. Când dau de bucurii, le înmulțesc, le cresc, ca să țină mai mult. Iubirile le pun separat, într-un loc special. Ele dau sens cifrelor, le leagă, le țin în picioare. Fără iubire, operațiile sunt goale, totul se rupe. Împart timpul între ce trebuie și ce vreau. Uneori îmi dă cu rest, alteori pierd șirul. Mai adun o zi. Mai scad o teamă. Mai împart din mine. La final, pun semnul egal. Și după el, pe mine.
