Când mi-au dezvelit statuia, eram de față, dar nu eram sigur pe cine aplaudă. Eu, cel din carne, transpiram. Cel din bronz părea deja convins de sine. Oamenii făceau poze cu el, iar mie îmi cereau autografe. Un copil m-a întrebat dacă sunt replica lui. Ediție limitată, i-am răspuns. Am încercat să-l imit, stând nemișcat câteva ore și m-au felicitat pentru autenticitate. Paradoxal, un porumbel s-a căcat pe mine. Seara, paznicul m-a rugat să plec: Domnul rămâne. Am plecat. Era pentru prima dată când rămâneam în urmă.
Cecilia Fofiu
Am năzuit să mă-ntrec. Să-mi cresc aripi. Întâi puiuț, apoi rățușcă. Cu platfus. Puberă, am evoluat la cocostârc grație picioroangelor slăbănoage, disperarea mamei. Adolescența mi-a oferit rangul de puicuță rebelă, cu câțiva cocoșei roată. Unul, mai zăpăcit, m-a invitat în cotețul lui. Porumbiță. Am clocit, în onorabila calitate de barză. Când au plecat odraslele mi-am dichisit coada cu pene fistichii și m-am convertit în gaiță. Și ciripesc aiurea. Acum zborul spre necunoscut e firesc, mi-e de ajuns. Că m-am ajuns.
Cristian Nedelcu
De douăzeci și unu de ani nopțile domnului U. erau la fel. La ora douăzeci și unu adormea. Avea același vis: se trezea la două și un minut, tavanul dormitorului lipsea, cerul cobora și i se așeza pe piept împiedicându-l să respire. Inspira cu greu expirând apoi un stol de corbi ce zbura spre bucătărie. Îl urma. Din stol rămânea un singur corb, se așeza pe cântarul de pe bufet și continua să fâlfâie din aripi până când înțepenea odată cu acul cântarului, care se oprea la douăzeci și unu de grame.
