Obișnuiam să potrivesc fiecare cuvânt înainte să-l spun, ca să nu supăr pe cineva. Îmi controlam gândurile, privirea, gesturile. Să nu deranjez și să nu jignesc. Eram un fel de robot. Și totuși, pentru toată mulțimea aia de CINEVA, eu eram un NIMENI. Într-o zi am ieșit în ploaie. Poate cineva care m-a văzut ar fi putut să jure că râd; poate altcineva putea să jure că plâng. Nici eu nu mai știam. Parcă aruncasem o haină grea de pe mine. Mă simțeam bine și asta era tot ce conta.
Alina Pădurariu
Nu mă întrerupe, gărgărițo. Îți cânt să știu și eu încotro mi-e norocul. Ești liberă, ce-ți pasă? De pe margareta cu petale perfecte mă privește cu ochii ei bulbucați. Nu te uita așa. Cândva mă bazam și eu pe fapte. Munceam mult, iubeam profund, ajutam în stânga și în dreapta. Eram un exemplu chiar și pentru Sorin, deși avea părinți intelectuali și o educație aleasă. Dar sărăcia, ghinionul, societatea asta m-au adus la sapă de lemn. Nu mai am nimic. Nici liniște măcar. Hai, zbori. Te urmez oriunde.
Ionuț Morariu
Albastru ca morții de iarnă, Nelu soarbe sobru o țigară, în tril de rândunele. Doamne, tare-i mai plăcea păsărica pe ram și bolta senină. Doar că aseară dăduse iar cioara de peste gard pe ce-și face omu' cu mâna lui, scârba sufletului. Nu-i bai, s-a mângâiat singur: munca la vremea ei e cât zece femei, care, neiubite, tot o casă nemăturată sunt. Așa era Nelu, poet. Iar acum, cu toată abstinența, îl încerca dorul zăpezilor de altădată și o doină nouă: de la nașu' pentru fină, un butoi de motorină.
